Psycho(logical) Life · subiecte din domeniu

Despre anorexie și bulimie

Acesta este un subiect despre care, trebuie să recunosc, nu știam prea multe. Cu puțin timp în urmă, însă, m-am documentat în vederea realizării unei prezentări și în continuare voi puncta câteva dintre lucrurile pe care le-am aflat despre cele două tulburări.

I. Date generale

     Anorexia și bulimia fac parte din categoria tulburărilor de alimentație, care afectează 70 de milioane de oameni la nivel mondial, conform  Asociației Naționale pentru Tulburările de Alimentație (Lyons, 2017).  După cum aproximează Asociația pentru prevenirea și tratarea tulburărilor de alimentație, 400.000 de persoane din România suferă de o anumită afecțiune din acest spectru.
Tulburările de alimentație au cea mai mare rată a debutului la vârsta adolescenței, afectând în mai mare proporție femeile (10:1) (APA, 2013).  Țările cu cel mai ridicată rată a tulburărilor de alimentație sunt Statele Unite ale Americii, Franța, Austria, China, India și Indonezia (FuseSchool – Global Education, 2017).

II. Ce este anorexia?

DSM V evidențiază următoarele criterii de diagnostic ale anorexiei:
♦ Restricționarea alimentării până la subnutriție în raport cu indicele de masă corporală IMC= kg/m(2). Indicele cuprins între 18,5 si 24,9 indică greutatea subiectului ca fiind între limitele normale (MedLive, 2011).
♦Frica accentuată de a lua în greutate ori de a deveni obez; comportamente care contravin luării în greutate, precum activitatea fizică exagerată sau limitarea consumului de alimente
♦ Percepție corporală distorsionată (persoana se vede ca fiind supraponderală, deși nu este cazul)

În funcție de practicile întâlnite în comportamentul persoanei, anorexia are două subtipuri:
‒ subtipul restrictiv: scăderea în greutate se realizează în urma înfometării, dietelor și prin activitate fizică excesivă; individul nu a avut comportamente repetate de mâncat compulsiv și eliminare în ultimele trei luni.
‒ Subtipul binge-eating/purge prezent în ultimele trei luni: individul ingerează cantități mari de hrană, pe care ulterior le elimină; aceste persoane sunt mai predispuse să facă abuz de alcool și droguri, având un nivel de impulsivitate mai ridicat

Comorbidități:afecțiuni fiziologice, precum amenoree și dereglări are funcțiilor vitale, pierderea densității osoase;  stări depresive, retragere socială, iritabilitate, expresivitatre afectivă scăzută,  insomnie și diminuare a libidoului.

Debutul anorexiei se asociază adesea cu un eveniment de viață stresant, precum mutarea de acasă pentru facultate. Unii indivizi pot avea un singur episod de anorexie care se poate remite, alții pot avea perioade în care tiparul acesta se poate menține și fluctua în timp, iar alții pot trăi un episod cronic ce se întinde pe mai mulți ani.

Factori predispozanți:

  • de personalitate: tulburări anxioase sau trăsături obsesive evidențiate în copilărie; poate apărea și drept consecință a fricii de intimitate, a lipsei de abilități sociale sau a identificării persoanei ca fiind feminină
  • de mediu: climatul familial stresant, presiunea resimțită la nivelul grupului de egali; anorexia poate fi cauzată de relația copilului cu mama și procesul de căpătare a propriei independențe față de modelul matern, evident în cazul fetelor, motiv pentru care anorexia are o mai mare prevalență în rândul lor. În încercarea de a se detașa de acest model, tânăra fată poate depune eforturi remarcabile până în punctul în care își pune viața în pericol (Rumney, 2009)
  • genetici și fiziologici: modelul unui părinte anorexic, precum și bagajul genetic moștenit

 

III. Ce este bulimia?

DSM V evidențiază următoarele criterii de diagnostic ale bulimiei:

♠ Episoade recurente de binge eating (caracterizat prin ingerarea unei cantități mai mari de hrană decât e necesar într-o perioadă limitată de timp, fără ca individul să simtă că are capacitatea de a se controla)
♠ Comportamente compensatorii (utilizarea exagerată a laxativelor și a altor medicamente pentru eliminarea alimentelor)
♠ Percepția de sine este centrată pe greutate și forma fizic
♠ Aceste episoade se manifestă constant, într-un ciclu repetitiv; a nu se confunda cu subtipul B al anorexiei; în cazul bulimiei, individul se menține la o greutate normală sau chiar puțin peste medie

u.PNG

Comorbidități: aritmii cardiace, boli ale esofagului și gastrointestinale, tulburări ale afectivității (70%), tulburări de anxietate (80%), consum de alcool sau de stimulente (36%), dificultăți de controlare a impulsurilor (60%); tulburare de personalitate borderline

Debutul îl reprezintă adesea dietele sau evenimentele stresante

IV. Intervenție terapeutică

1.Terapia cognitivă pentru tulburări de alimentație (CBT-E): se axează pe modificarea comportamentelor pacienților și analizarea efectelor și implicațiilor acestor schimbări. Scopul terapiei este de a decentra pacientul de pe tulburarea sa alimentară. Se dorește înțelegerea ei de către pacient, a mecanismelor sale care o perpetuează. Se încurajează auto‒observarea pacienților pe parcursul demersului clasic de comportament, dar și în timp ce ies din acest tipar auto‒impus și identificarea diferențelor. Astfel, ei învață să-și manipuleze tiparele de gândire și minimizează recăderile. Acest tip de terapie se desfășoară, în  general, în  20 de ședințe.

2.Terapia dialectic-comportamentală combină practici luate din terapia comportamentală, scopul fiind îmbunătățirea abilităților de comunicare, relaxare și meditație. E utilă în gestionarea problemelor emoționale (depresie și anxietate în cazurile severe) și de relaționare care se asociază acestora sau care au constituit debutul anorexiei. Clientul învață să tolereze stresul, sa practice mindfulness-ul, să-și regleze emoțiile și să gestioneze relațiile cu ceilați. Cheia o reprezintă găsirea echilibrului dintre acceptarea sinelui și schimbarea comportamentelor pentru a răspunde cerințelor contextului. De asemenea, TDC se realizează, în medie, în 20 de ședințe.

3. Terapia psihodinamică: dezvoltă autonomia clientului prin declararea propriilor trăiri față de un terapeut empatic. Prin acest demers, acesta își poate explora ambivalența față de procesul de refacere, poate începe procesul de maturizare și învață să-și gestioneze sentimentele atașate acestuia. Spre deosebire de clasicul proces psihanalitic, pacientul are rol activ și este independent, asumându-și responsabilitatea față de propria sa viață.

4. Terapiile experiențiale pot fi utilizate atunci când clientul nu dorește să-și relateze experiența, fiindu-i mai ușor să o facă prin mijloace artistice precum mișcare, muzică, artă, jocul de rol etc.  Aceste modalități sunt utile pentru persoanele anorexice aflate într-un stadiu avansat al afecțiunii, când au un comportament retras și reticent ori pentru cei care suferă de alexitimie. Astfel, clientul își poate contura propria sa lume prin mijloace nonconvenționale, care poate fi un prim act de căpătare a controlului asupra propriei vieți. Cu susținerea terapeutului, mijloacele artistice de exprimare pot căpăta valoare pentru individ, criticul inteior fiind redus la tăcere.  De asemenea, individul este încurajat să se concentreze asupra procesului și nu asupra rezultatului. Prin aprecierea produsului creației, terapeutul de fapt transmite că acceptă și validează lumea interioară a individului. Apoi, dacă individului i se cere să-și explice creația, poate avea loc un dialog între el și specialist (de exemplu, de ce a folosit acele culori pentru a-și desena familia, ce înseamnă poziționarea fiecărui individ pe foaie, iar individul astfel dezvăluie ce simte față de aceștia). Parcursul este experiența internă – metaforă – traducerea verbală.

Tulburările de alimentație sunt mai dificile de tratat și de depășit atunci când se manifestă  la membri ai aceleiași familii, întrucât intervine competiția, iar tiparele nesănătoase de hrănire sunt perpetuate la nesfârșit. Dau drept exemplu cazul lui June&Jennifer Gibbons (despre care am scris aici),al surorilor Lisbeth și Angelique Raven (pe care le puteți vedea în acest documentar ) și al surorilor Taylor și Tricia (ale căror episoade de binge eating sunt descrise aici).

Sper că această sinteză v-a fost de ajutor în înțelegerea tulburărilor de alimentație. Vă invit să consultați lista de mai jos pentru informații complete:

✤ American Psychiatric Association. (2013). Feeding and eating disorders. In  Diagnostic and  statistical manual of mental disorders (5th ed.). Washington, DC
✤ Asociația pentru prevenirea și tratarea tulburărilor de alimentație (n.d.).  Statistici privind tulburarile de alimentatie. Accesat la http://aptta.ro/statistici.html la 13 aprilie 2019
✤Fairburn, C., Cooper, Z.,& Shafran, R. (2008). Behavior Therapy for Eating Disorders (“CBT-E”): An Overview. In C. Fairburn (Ed.), Cognitive Behavior Therapy and Eating Disorders (23-35). New York: The Guilford Press
FuseSchool – Global Education. (2017, octombrie 15). Anorexia and Eating Disorders | Biology for All | FuseSchool [fișier video]. Accesibil la https://www.youtube.com/watch?v=jgjzUxosZ9o 
✤Lyons, L. (2017).  Eating Disorders on the Rise All Around the World: An Overview. Accesibil la: https://www.eatingdisorderhope.com/blog/eating-disorders-world-overview
✤Patterson, A. (2008). Beating eating disorders step by step : a self-help guide for recovery. London: Jessica Kingsley Publishers.
✤Rumney, A. (2009). Dying to please: anorexia, treatment and recovery (2nd edition). Jefferson, N.C. :McFarland & Co.
✤Safer, D. L., Telch, C. F.,& Chen, E. Y. (2009). Dialectical behavior therapy for binge eating and bulimia. New York, NY: The Guilford Press.

subiecte din domeniu

Te cunosc de undeva?

Acum câțiva ani am participat la un atelier în cadrul căruia am întâlnit, printre alții, și un cuplu de până în treizeci de ani. Din prima secundă în care i-am zărit,  am putut să jur că-i cunoșteam, fără să-mi pot da seama de unde. Atât de puternică era senzația, încât mare parte din timp mi-am petrecut-o efectiv holbându-mă la ei. Fără rezultat. Menționez faptul că abia mă mutasem în oraș și că dintotdeauna am avut o memorie foarte proastă a chipurilor, ceea ce făcea situația și mai bizară. Mai mult, într-o pauză, un coleg mi-a zis că și el are același sentiment de familiaritate față de cei doi, pe care nici el nu și-l putea explica.

Nu știu dacă ați trăit vreodată această experiență, dar pentru mine a fost una intensă, căreia nu-i puteam da de capăt. În lipsa unei explicații raționale, am început să mă gândesc la universuri paralele, conspirații, extratereștri, clone și câte și mai câte, fără a ajunge la vreo concluzie. Totuși, să vedem ce are de spus știința despre asta:

În primul rând, recunoașterea fețelor este un proces complex, ce antrenează sute de neuroni specifici, împărțiți în șase grupe poziționate simetric în lobii temporali (cred). Se consideră că este nevoie de 200 de asemenea neuroni pentru a identifica un chip și că fiecare grupă de celule nervoase are o anumită specializare, fiind responsabilă pentru o anume trăsătură. În cadrul unui experiment, oamenii de știință au reușit să reconstituie chipul unei persoane analizând activitatea cerebrală a unei primate din specia macac: cu alte cuvinte, observând ce zone corticale se activau, s-a putut afla la chipul cui reacționa animalul (Wade, 2017).

În al doilea rând, explicațiile cu privire la acest fenomen sunt în general de ordin neurologic, dar intervin și factori genetici sau care țin de experiență. În cele ce urmează, voi încerca să-i prezint cât mai clar.

Recunoașterea străinilor este influențată de caracteristicile structurilor responsabile de această funcție: în cazul celor care suferă de prosopagnozie, ei nu sunt capabili să recunoască fețe, nici măcar pe ale lor; alți indivizi au capacități de discriminare foarte fine, ei susținând că fiecare chip, chiar și cel al gemenilor, este unic. Majoritatea oamenilor se situază în cadrul acestui spectru (Suchow, 2018).

În clipul său, Carboni explică faptul că însușirile memoriei depind de activitatea hipocampului: girul dentat determină dacă ceea ce vedem este complet nou, iar CA3 stabilește dacă este vorba de un element familiar. Când avem senzația nefondată că știm pe cineva, poate fi din cauza erorii structurii CA3, care judecă greșit informația.

O altă abordare a acestei dileme se referă la memoria contextuală și la elemente specifice: recunoașterea corectă presupune o suprapunere dintre aceste două elemente, iar când aceasta nu există, apar situații sociale jenante. De exemplu: în primele zile de studenție, abia făceam cunoștință cu noii colegi și-i recunoșteam la facultate pe baza locurilor în care preferau să stea sau a altor indicii (pentru că era vorba de același context, sala de curs), dar pe stradă mi se întâmpla să nu-mi dau seama cine erau (lipsea elementul specific, precum numele lor). Un alt exemplu: mă plimbam ca o divă, când am fost salutată de o persoană, căreia i-am răspuns la rândul meu, fiindu-mi familiară (elementul specific era prezent), dar pe care nu-mi aminteam dacă o știam de la școală sau dacă era cunoștința unei cunoștințe (contextul lipsea de această dată) (Hyman, 2010).

Ca să pășim în afara neuroștiinței, identificarea greșită a chipurilor ar putea fi consecința unor asocieri de tipul efectului halo. Conform unui experiment  ce includea un set de 80 de poze, chipurile atractive sunt recunoscute de către privitori, chiar dacă acestea nu au fost anterior prezentate, întrucât însușirile plăcute sunt considerate familiare în detrimentul celor neutre (Krakovsky, 2003).

Totuși, există situații în care persoanele se recunosc reciproc, însă nu găsesc niciun element comun, ce explică senzația de familiaritate care îi leagă. Momentan nu există o explicație concretă, bine conceptualizată, ci mai degrabă un set de bănuieli. Una dintre acestea îi aparține Dr. Gunther (2015), a cărei experiență a determinat-o să facă o asociere între transmiterea ereditară a genelor și acest fenomen. Ipoteza ei se referă la faptul că familiaritatea pe care o simțim față de străini poate fi o consecință a unei relații apropiate avute de strămoșii noștri, iar în fondul nostru genetic s-a transmis predispoziția de a identifica genele celuilalt. Pe scurt, s-ar putea să moștenim nu doar trăsăturile predecesorilor noștri, ci și prietenii acestora.

După ce am aflat atâtea aspecte noi (fără îndoială c-or mai fi și altele!), să ne întoarcem la povestea mea despre respectivul cuplu. Gândindu-mă retrospectiv, cred că am avut impresia că o recunosc pe ea pentru că semăna oarecum cu o colegă de an. Deși nu am găsit nimic în comun atunci când am discutat, ulterior am aflat că urma un program paralel al aceleiași facultăți și poate o mai văzusem pe coridoare ori prin grupurile de studenți, dar asta e doar o presupunere. În schimb, în privința lui nu am nicio explicație; nu-mi amintea de nimeni și probabil că nici nu-l văzusem vreodată, întrucât provenea dintr-un mediu profesional total diferit.

Poate că am primit în sfârșit un răspuns la această întrebare, dar, de ceva vreme, trăiesc o poveste asemănătoare. Identitatea protagonistului rămâne încă un mister. Promit să vă țin la curent cu noutăți, însă, până atunci, spuneți-mi dacă ați trăit vreodată o experiență de acest gen și dacă acel străin era cu adevărat un străin!

Bibliografie:

subiecte din domeniu

ASMR, trendul care-ți gâdilă simțurile

Vi s-a întâmplat vreodată să vă cuprindă o stare de relaxată profundă în timp ce ascultați o anumită secvență audio? Sau în timp ce vi se masa scalpul? Ori, poate, să detectați un fel de furnicături în degete în vreme ce atingeați un anumit material? Toate aceste senzații se reunesc sub termenul de ASMR, Autonomous Sensory Meridian Response (Raspunsul Senzorial Meridian Autonom).

Adesea descris ca fiind o furnicătură ce parcă pornește din creier, coboară pe ceafă și șira spinării, ajungând până la extremități, fenomenul ASMR a intrat recent în lumea științei, prima dezbatere pe acest subiect având loc în 2007.

Concret, ASMR-ul se manifestă pe două niveluri:
✦ fizic, prin furnicături, senzație de gâdilare, relaxare musculară resimțită ca niște valuri la nivelul gâtului și coloanei
psihic, prin senzație de calm, relaxare și chiar somnolență.

Clasificarea stimulilor ce provoacă ASMR se poate face în funcție de două mari criterii:
1. sursa stimulilor
externi: foșnetul unei perdele, șuieratul vântului etc.
înregistrați: clipuri realizate de către alții
interni: meditația

2. tipul stimulilor:
tactili: masajul, pieptănarea părului
✔ vizuali: observarea unei secvențe de mișcări, a unei picturi
✔ auditivi: voci, șoapte, sunete, onomatopee, manevrarea obiectelor

Ceea ce au cu toții în comun este faptul că reprezintă stimuli evaluați ca nefiind amenințători, ci din contră, prezența lor eliberând oxitocină (relaxare), serotonină (bucurie) și endorfine (euforie). Mai mult, una dintre teorii postulează faptul că acești neurotransmițători sunt comuni ASMR și stabilirii relațiilor interumane și că motivul pentru care un individ simte ASMR atunci când este mângâiat este pentru că recrează un moment din copilărie, când a primit acest tip de atenție din partea mamei. Totuși, acest lucru nu explică de ce ASMR se produce și în prezența unor stimuli străini, de pildă, vizionând un clip de-a lui Bob Ross.

Firește, unele persoane au o receptivitate mai mare la stimuli decât altele; diferențele acestea pot fi influențate de bagajul genetic, experiențele de viață, preferințele individuale, cultură și alte elemente.

Mai jos voi lăsa o listă de materiale ASMR pe care vă invit să le testați:
Lee Scott, The Village Opera, material audio
Pinar&Viola – Made You Come Here, material audio-video
ASMR Comforting Sounds For Anxiety & Bad Moments,material audio-video
Virtual Barber Shop, material audio
Ambient Mixer, un site pe care vă puteți crea propria combinație de stimuli audio

Ce spun cercetătorii?

Conform unui studiu  realizat la Universitatea din Sheffield, participanții cu sensibilitate ridicată au raportat un nivel mediu spre ridicat al calmului și stării de bine în urma vizionării unor videoclipuri ASMR, spre deosebire de grupul de control, pentru care această stimulare nu a avut nicio consecință. De asemenea, grupul experimental a avut un nivel mai scăzut al tristeții și anxietății, precum și o medie mai scăzută a bătăilor inimii pe minut.

Un alt studiu, realizat pe 290 de participanți cu un nivel ridicat al sensibilității ASMR, a indicat faptul că aceștia aveau un nivel mai ridicat al deschiderii către experiență și nevrotism și niveluri mai scăzute la extraversie, agreabilitate și conștiinciozitate decât grupul de control.

Experiența mea

Nu sunt o fană a clipurilor ASMR și a scenariilor de la baza lor, întrucât sunetele, foșnetele și șoaptele mă irită – probabil sufăr de misofonie. În schimb, resimt relaxare atunci când ascult voci baritonale, când ating anumite țesături ori atunci când îmi masez scalpul. Voi la ce reacționați?

Sper că v-a fost util articolul din această săptămână. Ca de obicei, vă aștept comentariile și sugestiile cu mare curiozitate!

3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb

 

Bibliografie:

  • Fredborg, B., Clark, J., & Smith, S. D. (2017). An Examination of Personality Traits Associated with Autonomous Sensory Meridian Response (ASMR). Frontiers in psychology8, 247. doi:10.3389/fpsyg.2017.00247
  • Poerio, G.L., Blakey, E., Hostler, T. J., & Veltri, T. (2018). More than a feeling: Autonomous sensory meridian response (ASMR) is characterized by reliable changes in affect and physiology. PLOS ONE, 13 (6). DOI: 10.1371/journal.pone.0196645

Webografie:

subiecte din domeniu

Simțul umorului și rolul său în cotidian

În urmă cu mai bine de un an, încercam să mă decid asupra subiectului lucrării mele de licență și, firește, eram destul de tensionată fiindcă toată lumea părea să știe ce avea de făcut, mai puțin eu. La un moment dat, stăteam de vorbă cu niște colegi într-o pauză și   s-a lăsat cu glume și râsete, iar de aici mi-a venit ideea de a mă documenta despre umor. Iată câteva dintre cele mai interesante aspecte pe care le-am aflat:

Umorul este definit de către Park și colaboratorii săi (2004) ca fiind „plăcerea de a râde și de a tachina; a-i face pe ceilalți să zâmbească; a vedea partea bună a lucrurilor; a spune sau a face glume” (p. 603).

La nivel verbal, acesta se manifestă prin: ironie, satiră, sarcasm, subestimarea și supraestimarea, auto–deprecierea, tachinarea, răspunsul la întrebările retorice, replici spirituale și calambururile. La acestea se adaugă accidentele de natură lingvistică derivate din pronunții greșite, scrierile greșite, precum și inversările începuturilor cuvintelor.

Umorul involuntar apare atunci când veselia și râsul sunt declanșate de situații care nu erau în mod intenționat amuzante (de exemplu, situația clasică exploatată în producțiile cinematografice, în care un individ neatent calcă pe o coajă de banană și alunecă, iar căzătura lui, posibil dureroasă, stârnește amuzamentul privitorilor).

slidding-with-banana-skin_1133-254

Dar care sunt caracteristicile ce fac un stimul amuzant?

Majoritatea vocilor din domeniu sunt de părere că este vorba despre proprietatea unei idei, imagini sau unui text de a fi cumva ciudat, neașteptat, scos din tipare. Astfel, esența umorului pare a fi incongruența stimulilor, activarea simultană a două concepții contradictorii ale aceluiași obiect.
Pentru că lucrurile devin prea științifice, vi-l dau exemplu pe Mr. Bean.  În aparență, acesta nu ar putea stârni amuzamentul, fiind un exponent al societății britanice, având o figură serioasă și purtând permanent costum. În ciuda aspectului rigid, Mr. Bean se găsește în sau provoacă diverse situații comice, ajungând să fie unul din cele mai cunoscute personaje umoristice din istoria televiziunii.

 

Studiile au relevat faptul că:

✧ expunerea la stimuli amuzanți produce o creștere a stării pozitive
✧ emoțiile pozitive lărgesc spectrul individului, permițându-i să rezolve problemele într-un mod creativ și să reacționeze printr-o plajă mai largă de comportamente. De asemenea, acestea ajută la consolidarea resurselor intelectuale, fizice și sociale necesare pentru a face față provocărilor vieții
✧ emoțiile pozitive declanșate de umor ar putea juca un rol important în reglarea relațiilor interpersonale, mai precis în identificarea eventualilor parteneri, dezvoltarea și menținerea relațiilor semnificative din viața individului, operarea comună în îndeplinirea scopului și de a spori coeziunea grupului.
✧ tehnicile de scanare cerebrală au indicat o activare a rețelei de recompensă în sistemul limbic atunci când participanților la studiu li s-au arătat desene animate amuzante. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când râdem la ceva amunzant, experimentăm o stare de exaltare determinată de biochimia noastră.
✧ persoanele cu simțul umorului tind să fie și creative
✧ datorită naturii sale incerte, umorul permite schimbarea perspectivei individului asupra unui stimul aversiv și considerarea acestuia dintr-o perspectivă mai puțin amenințătoare. Astfel, situația devine mai puțin stresantă și mai ușor de gestionat.
     Un astfel de exemplu îl reprezintă studiul pe supraviețuitorii condițiilor extreme, precum lagărele de concentrare: glumele pe seama opresorilor sau a greutăților îndurate mențin coeziunea grupului, sensul respectului de sine și a speranței.

hawkeye-opening-my-mouth-without-screaming-quote

Stilurile de umor

      Teoria stilurilor de umor dezvoltată de Martin și colaboratorii săi (2003) se compune dintr-un model 2 × 2 .
Prima dimensiune poate fi conceptualizată ca direcția către care este îndreptat umorul: a) pentru a îmbunătăți relația cu sine (intrapersonal) sau b) pentru a îmbunătăți relația cu ceilalți (interpersonal).
A doua dimensiune a modelului se referă la valența umorului: a) umorul benign, benevolent, tolerant față de sine și de ceilalți și b) umorul malign, care poate induce lezarea stimei de sine.
Așadar, din intersecția celor două dimensiuni din modelul 2 × 2 au rezultat patru stiluri de umor:

a.PNG

1. Umorul afiliativ e un stil de umor tolerant față de sine și de ceilalți, ce îmbunătățește coeziunea grupului prin crearea unei atmosfere relaxată și plăcută. Indivizii ce manifestă acest stil au tendința de a face glume într-un colectiv, de a spune bancuri și de a se contrazice constructiv cu ceilalți membri ai grupului. Utilizarea acestui stil a fost cotată ca având gradul cel mai mare de dezirabilitate socială, el fiind etalonul după care se stabilește dacă o persoană are sau nu simțul umorului.

2. Umorul auto–ameliorativ este un stil utilizat pentru actualizarea sinelui într-un mod ce nu afectează pe cei din exterior, implicând o viziune satirică asupra vieții, tendința de a se amuza pe baza evenimentelor și capacitatea de a păstra o perspectivă umoristică în fața stresului și problemelor. Acest stil are un specific intrapsihic, fiind concentrat pe reglarea emoțiilor negative prin perspectiva umoristică asupra vieții.

3. Umorul agresiv  se manifestă prin denigrarea și ridicularizarea celuilalt, compulsia de a spune lucruri care i-ar putea afecta sau jigni (de exemplu, prin glumele rasiste sau sexiste). Raportat la modelul Big Five al factorilor de personalitate, acest tip de umor se asociază cu un nivel ridicat al nevrotismului și cu un nivel scăzut al agreabilității.

4. Umorul auto–distructiv are ca scop îmbunătățirea relației cu ceilalți în detrimentul imaginii de sine a individului. Se manifestă prin tendința de a-i amuza pe ceilalți prin punerea propriei persoane într-o lumină proastă pentru a le obține aprecierea sau prin a le permite celorlalți să-l ia în râs și a se amuza pe seama propriei persoane alături de grup.

Firește, aceasta este doar o mică parte din informațiile disponibile despre umor, un subiect cu numeroase aplicații în psihologia socială, în consiliere și terapie și în psihologia organizațională, fiind un element ce modelează relațiile interumane.
Sper că a fost un articol util și interesant și vă invit, ca întotdeauna, la discuții!

Bibliografie:

  • Cann, A., & Matson, C. (2014). Sense of humor and social desirability: Understanding how humor styles are perceived. Personality and Individual Differences 66, 176–180.
  • Humke, K., & Schaefer, C. (1996). Sense of humour and creativity. Perceptual and Motor Skills, 82, 544-546.
  • Martin, R. A., Puhlik-Doris, P., Larsen, G., Gray, J., & Weir, K. (2003). Individual differences in uses of humour and their relation to psychological well-being: Development of the Humour Styles Questionnaire. Journal of Research in Personality, 37, 48–75.
  • Martin, R. A. (2007). The Psychology of Humor: An Integrative Approach. Burlington: Elsevier Academic Press. https://doi.org/10.1037/h0075400
  • Ozyesil, Z. (2012). The Prediction Level of Self-Esteem on Humor Style and Positive-Negative Affect. Psychology, 3, 638-641. doi: 10.4236/psych.2012.38098.
  • Park, N., Peterson, C., & Seligman, M. E. P. (2004). Strengths of Character and Well – Being. Journal of Social and Clinical Psychology, 23(5), 603–619. https://doi.org/10.1521/jscp.23.5.603.50748

 

subiecte din domeniu

Identitatea de gen

Motivul pentru care am ales să scriu despre acest subiect e simplu: nu știam prea multe despre perspectiva psiho-psihiatrică asupra identității de gen și am decis să îndrept asta. Având în vedere era progresivistă și  open-minded în care trăim, consider că  n-ar strica să ne lărgim orizonturile cunoașterii.

Deja două remarci sarcastice și nici n-am început bine! Oh-oh! Puneți-vă centurile, copii! Gata? OK.

Pentru început, voi puncta câteva distincții conceptuale, ca să înțelegem despre ce vorbim.

Identitatea de sex se referă la latura biologică (cromozomi, tipul de hormoni secretați, caracteristicile sexuale primare și secundare). Pe limba lu’ englezu’, asta se traduce ca male/female, adică masculin sau feminin. Pe scurt, încadrarea într-o categorie sau alta în funcție de caracteristicile fizice înnăscute (mai există și „cei între”, intersex, dar asta e altă distracție).

Identitatea de gen e un construct social, așadar e bazat pe stereotipuri și tipare perpetuate în interiorul culturii de-a lungul generațiilor, iar denumirea ce rezidă de aici e man/woman, adică bărbat sau femeie. Acest construct are trei sub-dimensiuni:

  • corporală: cum se așteaptă ceilalți să arăți ca urmare a sexului tău. Știu eu, fetele să poarte rochițe și să aibă codițe, iar băieții să fie tunși castron și să poarte albastru;
  • identitatea propriu-zisă: cum se simte persoana în interior, dincolo de aspectele fizice. De cele mai multe ori, există corespondență între sex și identitatea corporală, adică persoana simte că trupul în care trăiește i se potrivește și că „așa trebuie să fiu”; aceștia se numesc cisgender.  Cei care simt că au corpul (sexul) greșit sunt trasngender, iar cei care nu se încadrează în dihotomia cis-trans se numesc nonbinary; de fapt, mai există o sumedenie de alte categorii, pe care le puteți accesa aici, de pe foarte credibilul tumblr
  • expresia: în funcție de raportarea individului la societate, el acționează într-un anumit fel. De pildă, dacă o persoană de sex masculin se simte conform acestui lucru, el este bărbat (deci e cisgender) și va avea interese și comportamente specifice. Dacă pesoana e născută de sex masculin, dar identitatea lui de gen e la polul opus, spunem că e transgender și va avea tendința să poarte travesti-uri, să folosească produse de îngrijire feminine etc.

 

(Vă spun cu toată sinceritatea! că unele din cele mai faine tutoriale de make-up le-am văzut la indivizi de sex masculin, dar nu știu cum se identificau din punct de vedere al genului.)

Acum să trecem la perspectiva psihologică, adică să dăm citare din Sfântu’ DSM V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), care zice că persoanele transgender suferă de gender dysphoria, adică de o tulburare de identitate de gen.

Criterii de diagnostic:

1. Dorința accentuată de a de a fi de celălalt sex.

2. Preferința pentru partenerii de joacă de celălalt sex.

3. Angajarea în activități specifice celuilalt sex (jocul cu păpușile la cei născuți băieți și jocul cu mașinuțe la cele născute fete).

4. Respingerea hainelor, activităților și rolurilor specifice sexului.

5. La adolescenți, incongruența dintre caracteristicile sexuale și identitatea de gen.

6. Dorința de a avea caracteristicile sexuale specifice celuilalt sex.

7. Dorința de a fi tratat că aparținând celuilalt sex.

De aici se deduce faptul că această tulburare a identității de gen poate debuta în copilărie, chiar de pe la 3 ani, sau tardiv, în adolescență.

Acum, nu știu voi, dar pe mine m-au apucat nervii văzând că această problematică e alăturată schizofreniei și altor tulburări psihice. Excuuuse you, did somebody ask your opinion about somebody else’s life? Didn’t think so.

După ce m-am documentat, am priceput că motivul acestei încadrări este o mai bună înțelegere a mecanismelor care determină acest fenomen și că în terapie se lucrează cu asemenea persoane pentru a le ajuta să gestioneze stresul, anxietatea și depresia majoră care pot apărea la persoanele transgender ca urmare a presiunii societății. Uneori, situația e atât de gravă, încât  acești indivizi se închid în ei și în casă pentru a evita bullying-ul și, în ultima instanță, se sinucid. Doar fiindcă prietenii/colegii de școală sau de muncă nu înțeleg faptul că persoana în sine e importantă, nu etichetele pe care i le atribuim sau categoriile înguste în care le îndesăm.

E o mare bazaconie, așa cum v-am spus încă din titlu, treaba asta cu identitatea de gen care mai mult îi interesează pe ceilalți decât pe individul în cauză. OK, e un subiect ciudățel, admit, pe care probabil nici eu nu l-am înțeles total, dar acesta nu e nicidecum motiv de ură sau dispreț față de persoanele transgender/nonbinary și tot neamul lor, care există de când lumea.

Nu mă credeți? Exemplu: triburile băștinașe din America de Nord cunoșteau și ACCEPTAU circa cinci tipuri de identități de gen: Femeie, Bărbat, Femeie-Două-Spirite, Bărbat-Două-Spirite și Transgender. Două Spirite însemna că persoana respectivă, indiferent de sex, avea deseori trăsăturile, atitudinile și atribuțiile ambelor genuri. De fapt, acești indivizi erau văzuți drept un dar al spiritelor, superioritatea lor rezidând din faptul că vedeau lumea din ambele perspective. Nu că-i șmecher?

Da, asta până a început colonizarea (vânarea)  intensivă (1900), iar nativii au fost forțați să se conformeze stereotipurilor de gen euro-americane. Bravos, fraților!

Dacă ne amintim de atacul armat asupra clubului din Orlando din 2016, vedem că mentalitatea nu s-a schimbat, că acceptarea și munca pentru progres colectiv e o iluzie când noi nu putem trece peste niște prejudecăți ilogice, din punctul meu de vedere.

Pentru că acesta e blogul meu, deci ar trebui să conțină opiniile mele, închei prin a le rezuma frumușel, drăguț și elegant cât de cât:

Nu sunt împotriva persoanelor cu identități și/sau orientări sexuale diferite de cele ale majorității.

Dacă aș avea un copil care și-ar face curaj să-mi spună că, deși e fată, să zice, se simte băiat, sigur că aș fi surprinsă, dar l-aș iubi în continuare, chiar dacă s-ar crede, știu eu, dinozaur (?!). Dar l-aș sfătui, totuși, să nu facă din identitatea de gen și recunoașterea celorlalți un scop în viață și să nu o ia razna dacă cineva nu știe cum să i se adreseze. Cred că e important să fii cineva și abia apoi să te gândești dacă te poți încadra în vreo categorie.

Ca de obicei, vă aștept opiniile civilizate în comentarii.

 

Surse utilizate:

 

 

subiecte din domeniu

Sensation-seeking

Într-un articol trecut am discutat despre comportamentele de risc, pe care am încercat să le diferențiez de setea de senzații, adică subiectul de astăzi. Există o serie de asemănări între cele două concepte, dar s-o luăm pe rând. Mai întâi, ce-i setea asta de senzații?

Marcus Zuckerman, cel care a descoperit și conceptualizat fenomenul, zicea despre setea de senzații că este „o trăsătură (de personalitate) definită ca nevoia de senzații și experiențe variate, noi și complexe,  dar și asumarea unor riscuri fizice și sociale în căutarea acestora” (Zuckerman, 1979, p.10)

Probabil cunoașteți persoane înnebunite după sporturi extreme sau de contact, de participarea la curse de mașini și așa mai departe. Dacă acele persoane ar completa Scala pentru Setea de Senzații (click), sunt șanse mari să obțină scoruri ridicate la cel puțin una dintre cele patru subscale, ce reprezintă subdimensiuni ale conceptului:

☆ susceptibilitatea la plictiseală (adică oamenii ăștia se plictisesc a naibii de repede);

☆ dezinhibiție ( genul de indivizi care nu stau pe gânduri înainte de a face un lucru);

☆ căutarea experiențelor noi (precum încercarea unui nou sport, a unui preparat exotic, călătoriile într-o parte îndepărtată a Globului, schimbarea jobului cu ceva despre care nu știe nimic);

☆ căutarea aventurilor (aici intră sporturile extreme de care am vorbit un pic mai sus).

giphy2

 

Acum, ca să lăsăm testarea psihologică la o parte, să vedem prin ce se aseamănă comportamentele de risc și setea de senzații:

În primul rând, prin manifestarea lor; deși una e rezultatul unei dezadaptări, iar cealaltă e expresia vizibilă a unei trăsături, ambele se concretizează prin angajarea în activități riscante, cu potențial auto-distructiv.

În al doilea rând, ambele se manifestă în adolescență și se estompează ulterior. În cazul setei se senzații, acest lucru e rezultatul secreției de testosteron, ce scade cu vârsta. Tot din acest motiv, această trăsătură e mai des întâlnită la bărbați.

Mai departe, să încercăm să înțelegem cauzele setei de senzații. E o trăsătură de personalitate ce-și are originea în fiziologia creierului. Explicațiile științifice se leagă de neurotransmițători și de modul în care sunt aceștia procesați (cuvinte lungi pe care nu le înțeleg).

Ceea ce e cert la căutătorii de senzații este că au un reflex de orientare spre stimuli (adică aceștia, ca obiecte noi apărute în câmpul perceptiv al persoanei, declanșează excitație nervoasă și interes) ce-i determină să se angajeze în diverse activități.

E important de subliniat faptul că cei cu sete de senzații nu trebuie să fie neapărat extraverți. La o primă vedere, conceptele par să se lege: e mai probabil ca agitații ăia bezmetici de cărora nu le tace gura și care vor mereu să se afle în centrul atenției să vrea să se arunce de un pod doar de amuzament! am zice. Nu e chiar așa. Cele două trăsături de personalitate sunt determinate biologic, adevărat, însă de mecanisme diferite; extraversia e determinată de nivelul de activare bazală a scoarței corticale, în vreme ce, așa cum nu am reușit să explic, setea de senzații ține de biochimia creierului. Așadar, se poate ca o persoană la locul ei, fan Mozart, care preferă activitățile solitare și care se orientează după propriile-i valori și interese și care e foarte tăcută la birou să parcurgă un traseu off-road în weekend și, eventual, să campeze noaptea în Dumnezeu știe ce pădure de una singură.

De fapt, se pare că sensation seeking-ul se asociază mai degrabă cu deschiderea spre experiență.

În încheiere vă las un clip simpatic de la TEDx, în care se explică noțiunile de bază ale acestui concept într-un mod umoristic și accesibil:

 

subiecte din domeniu

Comportamentele de risc

Bună tuturor! Îmi continui procrastinarea printr-un nou articol, de data aceasta cu tentă științifică. Azi voi scrie câte ceva despre comportamentele de risc (ce-s alea, bă?).

Comportamentele de risc reprezintă ansamblul de practici care îngreunează sau chiar compromit dezvoltarea adecvată a adolescentului sub aspect psihosocial. (Richter, 2010, p.26).

În această categorie intră consumul de substanțe (alcool, tutun, droguri, medicamente), șofatul iresponsabil și obiceiurile nesănătoase de alimentație (mâncatul în exces sau bulimia la cealaltă extremă).

Nota bene! Nu trebuie confundate cu manifestările setei de senzații (sensation seeking), ce reprezintă o trăsătură de personalitate de origine biologică

Populația la care se observă aceste manifestări: adolescenții. Săracii de ei, au pe cap toate nasoalele. Pe lângă faptul că n-au habar ce-o să se aleagă de viața lor, mai pică și-n capcana viciilor, cum le zice tot omul. Se pare, însă, că există o explicație pentru asta.

Conform lui Raithel (2004) și Richter (2008, cit. in Richter, 2010), presiunile sociale de însușire a responsabilităților aferente adolescenței reprezintă un factor stresant. Incapacitatea de a analiza contextul, de a căuta informații și de a reacționa adecvat situațiilor de viață (Silbereisen & Todt 1994, cit. in Richter, 2010) conduce la răspunsuri dezadaptative sub forma comportamentelor de risc, ce pot periclita dezvoltarea personalității.

Pe românește, când piciul se vede adolescent și nu face față la ce-l așteaptă, începe să aibă alunecări de tipul celor descrise mai sus care, în timp, se consolidează și devin mecanisme negative de coping. 

Principalii factori predictori ai comportamentelor de risc sunt: sunt vârsta, genul și influențele mediului social, precum comportamentele de risc percepute ale părinților, interacțiunea dintre auto‒eficacitate și comportamentul grupului de egali și interacțiunea dintre autoreglarea emoțională și comportamentul de risc perceput al grupului de egali.

Traducere: achiziția acestor comportamente începe în familie, însă în adolescență rolul acesteia este preluat de grupul de egali, așadar gașca poate întreține viciile.
Studiul realizat de Galambos & Tilton-Weaver (1998) pe adolescenți canadiezi a evidențiat o serie factori care reduc frecvența manifestării comportamentelor de risc, precum statutul marital și economic, nivelul de educație, condițiile de locuit și participarea la ceremoniile religioase.

Adică tinerii căsătoriți și angajați se antrenează mai puțin în comportamente de risc; același lucru s-a evidențiat și în cazul studenților care locuiau cu părinții și a celor care participau la ceremonii religioase.

Implicațiile cunoașterii acestui fenomen în psihoterapie (adică de ce e important să știm despre comportamentele de risc)

Studiul comportamentelor de risc oferă explicații pentru manifestările adolescentine inacceptabile din punct de vedere social, dar care ar putea fi evitate prin identificarea și corijarea cauzelor, având în vedere că însăși procesul de socializare este unul dintre factorii care contribuie la producerea comportamentelor de risc (Hurrelmann & Richter, 2006, cit. in Richter, 2010). Documentarea pe această temă poate servi psihoterapeutului în timpul procesului de anamneză și în identificarea resurselor pacientului necesare reintegrării în societate.

Urmărind unele reportaje, am observat că reorientarea indivizilor cu astfel de comportamente către domeniul sportiv produce un efect positiv vizibil. Agresivitatea este convertită în energia ce stă la baza performanțelor sportive. Acest fapt conduce la reintegrarea socială, iar individul devine un model datorită rezultatelor obținute. O altă soluție ar putea fi terapiile alternative, care îmbină efortul fizic și exercițiile de autocunoaștere, fiind utile în corijarea comportamentelor de risc.

 

Deși acest articol nu e răspunsul problemelor mele, mă simt ceva mai bine că l-am scris. Am fost productivă! Sper să v-a fost util și vă invit să lăsați impresii și sugestii în comentarii sau pe pagina de Facebook.

 

Bibliografie:

  • Galambos, N. L., & Tilton-Weaver, L. C. (1998). Multiple-risk behaviour in adolescents and young adults. Health reports, 10(2), 9–20.

 

  • Richter, M. (2010). Risk Behaviour in Adolescence: Patterns, Determinants and Consequences. Wiesbaden: VS Verlag für Sozialwissenschaften.

 

  • Wang, R.-H., Hsu, H.-Y., Lin, S.-Y., Cheng, C.-P., & Lee, S.-L. (2010). Risk behaviours among early adolescents: risk and protective factors. Journal of Advanced Nursing, 66(2), 313–323.

 

subiecte din domeniu

Tulburările de personalitate

După cum se înțelege din denumire, tulburările de personalitate afectează toate palierele vieții psihice (gândirea, afectivitatea, atenția, voința), efecte vizibile înregistrându-se la nivelul comportamentului neadaptat cerințelor mediului social. Aceste tulburări își au originea în particularități de natură biologică ori în experiențele  individului  și relațiile cu lumea din prima parte a vieții. Tulburările de personalitate încep să se manifeste în adolescență sau în tinerețe, manifestându-se constant în interacțiunile cu ceilalți.

DSM V (Diagnostic And Statistical Manual Of Mental Disorders) clasifică tulburările în trei categorii, după cum urmează:

sa

Deși tulburarea de personalitate se manifestă rareori în formă pură (adică o persoană are doar simptomele speficice numai unei singure tulburări), această clasificare este utilă din punct de vedere conceptual.

În continuare, voi enumera pe scurt caracteristicile fiecărei tulburări:

CLUSTERUL A

Tulburarea paranoidă: suspiciunea nefondată că ceilalți îi doresc răul, doresc să-l înșele sau să-l jefuiască și, în consecință, comportamente ostile în relațiile interumane;

Tulburarea schizoidă: sociofobie, răceală afectivă, interese abstracte, izolare, lipsa relațiilor intime;

Tulburarea schizotipală: idem mai sus, adăugându-se gândirea magică, iluziile perceptive, convingerea că orice eveniment are legătură cu persoana lor.

CLUSTERUL B

✏ Tulburarea antisocială: nerespectarea normelor morale, sociale și legale, comportament impulsiv și agresiv, lipsa remușcărilor, iritabilitate ridicată, ce duce la izbucniri și atacarea celorlalți;

✏ Tulburarea borderline (de graniță): reunește simptome din toate celelalte tulburări; instabilitate afectivă și, prin urmare, și a relațiilor interumane, frica de abandon, comportament suicidar recurent, lipsa sensului vieții, senzație cronică de plictiseală;

✏ Tulburarea histrionică: teatralism, aspect și comportament excentric, adeseori cu conotații sexuale, sugestibilitate ridicată, tendințe de manipulare, accentuată expresivitate a afectivității;

✏ Tulburarea narsicisică: diminuarea până la absență a empatiei, sentimentul grandorii personale, minimizarea meritelor celorlalți în favoarea sa, manipulator, aroganță, credința in unicitatea și meritele sale deosebite, sensibilitatea la critică (toate acestea ascundastimă de sine fragilă și complexe de inferioritate).

CLUSTERUL C

Tulburarea anxioasă/evitantă: tendința de eludare a contextelor sociale de teama respingerii, dificultăți de relaționare cu necunoscuți, considerarea ca fiind inferior, frica de a comite greșeli și de a fi criticat, reținerea în relații intime;

Tulburarea dependentă: dificultatea de a lua decizii în privința propriei persoane, nevoia ca altcineva să fie responsabil pentru viața lui/ei, teama de a râmăne singur, realizarea unor sacrificii pentru a fi acceptat;

Tulburarea obsesiv-compulsivă: rigiditate, preocupare excesivă pentru detalii până în punctul în care nu mai duce sarcina la final, incapacitatea de a lucra sub alte condiții decât cele impuse de el, perfecționism, excluderea activităților relaxante și a contactelor umane în favoarea muncii.

 

Sper că acest articol vă este util. Ca de obicei, orice comentariu aici sau pe pagina de Facebook (click) este bine-venit!

 

Bibliografie:

  • American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). Arlington, VA: American Psychiatric Publishing
  • Usaci, D. (2012) Psihopatologie. Perspective clinice si educaționale. Suport de curs
subiecte din domeniu

Cavalerul în armură strălucitoare

Probabil cunoașteți expresia Chivalry is dead. Ei bine, psihologia, care are un sindrom pentru orice, contrazice această remarcă. În contextul de față, cavalerismul nu este privit ca un comportament galant, conform unui cod moral. Cu asemenea întorsături, cum să mai ai încredere în ceva de pe lumea asta?chivalry-chivalry-demotivational-posters-1326464812

 

Sindromul Cavalerul Alb se referă la nevoia unui individ de a-și îmbunătăți imaginea de sine printr-un comportament de salvare a partenerului de viață care, în schimb, îl va idealiza, hrănindu-i nevoia de apreciere. Paradoxal față ce de ne-am aștepta, nu-i așa?

Portretul Cavalerului Alb conține:

  • abuz sau neglijare în copilărie;
  • asumarea de mic a responsabilităților în cadrul familiei;
  • perpetuarea rolului de protector din copilărie și în relațiile din perioada adultă;
  • nevoia de validare emoțională din partea celorlalți;
  • anxietate de separare;
  • teama de abandon;
  • vulnerabilitate emoțională;
  • asumarea misiunii de a „repara” relații și de a rezolva orice problemă a partenerului până în stadiul în care devine sufocant (motiv pentru care deseori e folosit sau e părăsit atunci când devine acaparant);
  • atracția față de persoane cu un trecut traumatic, persoane manipulative sau persoane care au nevoie de atenție constantă (histrionici și narcisici);
  • negarea defectelor partenerului și comportamentele manipulative;
  • invidia pe reușitele partenerului, interpretată ca o ruptură în relație;
  • încearcări de „a se face util” pentru a menține o relație.

Desigur, acestea sunt niște însușiri generale, orientative, fără prentenția de universalitate.

SUBTIPURI

1. Cavalerul supra-empatic (The Overly Empathic White Knight), identificabil prin:
❦ empatia ridicată (despre acest subiect am scris pe larg aici);
❦ sentimentul acut al propriei vinovății;
❦ o teamă puternică de separare (ce izvorăște din experiențe marcante în relația copil-părinte).

2. Cavalerul epuizat (The Tarnished White Knight), caracterizat de:
✠ o  imagine de sine șubredă cauzată de experiențe negative în copilărie (precum respingerea părinților sau sentimentul de inferioritate);
✠ o nevoie acută de validare în toate aspectele vieții sale;
✠ tendința de a controla aspecte din viața partenerului;
✠ alegerea partenerilor ce au trăsături și statute diferite față de propria persoană;
✠ incapacitatea de a umple sau vindeca vidul interior.

3. Cavalerul Terifiant/Îngrozit (The Terrorizing/Terrified White Knight), caracterizat prin:
 inacapacitatea de a-și controla emoțiile ca urmare a unui abuz sau a unei traume din copilărie;
 comportament manipulativ dezvoltat ca sistem de apărare;
 nevoia de a deține puterea și controlul în orice situație de viață;
 mascarea golului interior și rușinea prin jignirea și umilirea partenerului;
☠ șantajul e metoda preferată de control.

Ultimul tip  se deosebește de celelalte prin caracterul altruist al intervenției sale, însă specialiștii l-au încadrat în această tipologie. Cine-s eu să-i contrazic? Așadar, în final îl cunoaștem pe:

4. Salvatorul Echilibrat (The Balanced Rescuer), care se comportă astfel:
☼ oferă ajutor doar de dragul de a o face, fără a urmări un beneficiu personal;
☼ intervine dacă este rugat sau simte că e nevoie, însă într-un mod delicat;
☼ nu se simte amenințat de reușitele partenerului;
☼ nu-și bazează imaginea de sine pe reacțiile  celorlalți față de el.

În privința primelor trei tipuri, e evident ce anume nu funcționează în domeniul relațional. Faptul că persoana fie se pune permanent la dispoziția cuiva, fie îl constrânge pe acel cineva să rămână alături de ea se constituie într-un pattern dezadaptativ.

O altă sursă de frustrare o reprezintă faptul că persoana în cauză nu are resursele necesare pentru a stabili o relație puternică. De cele mai multe ori, Cavalerii sunt percepuți doar ca niște prieteni apropiați, ca niște colegi de nădejde sau ca surse de informații, iar când încearcă să ducă totul la un alt nivel – ați ghicit – FRIENDZONE.

Din acest motiv, Cavalerii trebuie să-și conștientizeze situația și să-și dezvolte alte însușiri precum simțul umorului, o aptitudine sau o pasiune ce se poate dovedi cheia către o relație funcțională.

Sper că articolul v-a determinat să priviți cu un ochi critic atitudinea săritoare a unora, căci în spatele ei s-ar putea afla manipulare și șantaj emoțional, strigăte deghizate de ajutor ale celor răniți în copilărie, care nu au putut depăși trauma.

 

Bibliografie:

✏ Erzeanu, E. (2013) Understanding and Overcoming the White Knight Syndrome. Accesibil la: http://iameduard.com/whiteknight

✏ Lamia, M.C., & Krieger, M.J. (2009). The White Knight Syndrome: Rescuing Yourself from Your Need to Rescue Others. New Harbinger Publications

subiecte din domeniu

Arta de a auzi culori

Cu ani în urmă am auzit o conversație bizară între două fetițe. Suna cam așa:
— Șapte?
— Galben.
— Hmm, eu văd numărul ăsta mai mult ca mov. Nouă?
— Verde.
— Și eu la fel!

Nu i-am putut înțelege sensul, dar am trecut ideea cu vederea, considerând-o doar un joc pe care eu, mare fiind, nu-l apucasem. Pe principiul copiii din ziua de azi…

Acum, având ceva mai multă școală, am aflat că e posibil ca obiceiul celor două de a colora numere să fi fost mai mult decât un joc. Acest fenomen a fost cercetat și are și un nume:300px-synesthesia-svg

SINESTEZIA se numără printre legile senzației; pe scurt, se referă la faptul că doi analizatori diferiți pot produce senzații concomitente, deși numai unul dintre ei a fost stimulat. Acest principiu e exemplificat prin faptul că, atunci când ne spălăm cu apă rece pe față (deci stimulăm analizatorul tactil, adică pielea), se îmbunătățește și acuitatea vizuală. Așa zicea cartea de psiho din liceu, așa vă transmit și vouă.

Alte detalii despre aceast fenomen:

  • termenul de „sinestezie” provine din limba greacă și înseamnă a percepe împreună
  • cea mai întâlnită formă este asocierea dintre note muzicale și culori
  • unii sinestezici susțin că văd zilele săptămânii într-o anumită culoare, alții că diverse texturi sau mâncăruri se asociază cu anumite culori, ia133927-133655r alții că sunetele făcute de instrumente muzicale creează furnicături în diverse părți ale corpului;
  • este o trăsătură transmisă genetic, deci înnăscută;
  • 6% din populație este sinestezică, iar majoritatea sunt femei;
  • fenomenul se produce automat, inconștient.

Cum se produc sinesteziile?

În ciuda progreselor în neuroștiințe, specialiștii nu au ajuns la un consens în privința modului de producere a sinesteziilor, în prezent existând două explicații principale.

Pe de o parte, se consideră că sinesteziile sunt rezultatul conexiunilor multiple înnăscute dintre neuroni, care permit procesarea unei singure informații într-o manieră complexă. Când un sinestezic aude o melodie, întregul său cortex său o procesează, astfel încât imaginii auditive i se asociază și o anumită culoare, deși, în mod normal, cortexul e specializat pe zone în prelucrarea stimulilor.

Pe de altă parte, se consideră că sinesteziile sunt cauzate de lipsa inhibiției la nivel cerebral. Un semnal auditiv este perceput de întregul cortex; are loc analiza stimulului, după care prelucrarea lui se realizează în zona „proiectată” specific pentru acest lucru. Când acest fapt nu se întâmplă, când nu există inhibiție în activitatea corticală, individul vede note muzicale.

De ce spun că sinestezia este o artă?

Simplu. Pentru că o astfel de procesare unitară a informației este o surse nelimitată de inspirație. Ideea pentru acest articol își are originea într-un interviu cu Melissa McCracken, o pictoriță sinestezică. Vreau să vă arat una dintre lucrările ei, iar interviul și alte exemple le puteți găsi aici.

meet-the-synesthesia-artist-who-hears-in-colour-and-paints-her-favourite-songs-body-image-1490961955.jpg
așa arată pentru ea piesa Time de la Pink Floyd; sursă foto: broadly.vice.com

 

În plus, mulți artiști  au declarat că experimentează sinestezii: compozitorii Franz Lizst și  Hans Zimmer ,  pictorul Van Gogh, muzicienii Lorde, Pharrell Williams și Van Halen, actorii Geoffrey Rush și Marilyn Monroe, dar și scriitorul Vladimir Nabokov.

Sinestezia, un fenomen pe cât de rar, pe atât de spectaculos, a contribuit la dezvoltarea culturii umane într-un mod inedit. Poate că nici nu are nevoie de explicații savante; poate că  Charles Baudelaire a descris perfect esența fenomenului, scriind astfel:
Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund (Corespondențe)

Vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă aștept opiniile în comentarii sau pe pagina de Facebook.

Bibliografie:

  1. Lista celebrităților cu sinestezie
  2. Everyday fantasia: The world of synesthesia
  3. Psychology Today: Synesthesia
  4. This Artist with Synesthesia Sees Colors in Music and Paints Your Favorite Songs