Revelații săptămânale

#14 (punct)

Vedeți titlul? Îl vedeți? Asta înseamnă că am supraviețuit și celui de-al doilea semestru, ajuns acum la final. Yey. Cum de luni intru în colimator, îmi rezerv ziua de azi datului cu capul de pereți.

Dar înainte să mă apuc să demolez, țin neapărat să las câteva rânduri aici. Staț s-o luăm cronologic. Zilele astea am fost cam nostalgică. De ce? Pentru că…

Zău că nu-nțeleg cum deja a trecut un an de la absolvirea liceului.

N-a fost numai o bucurie și-un zâmbet (din contră, m-a prins o ploaie la premiere de mi-a făcut rochița cârpă!), dar îmi amintesc ultimele zile de-a doișpea de parcă le-am trăit ieri.

11231679_752608778171554_7788010119038764898_n
MOISIL! MOISIL! 12 E! 12 E!

Îmi e dor de mediul acela sigur, de atmosfera aia în care totul părea neschimbat, deși în realitate se întâmplau multe (Moromete much?), de faptul că eram acasă, însă nu îmi este dor de mine cea de acum un an. (Sper să nu am aceeași impresie și după terminarea facultății!)

 

Spre deosebire de anul trecut, acum am o idee mai puțin vagă despre ce mi se întâmplă și despre ce-aș vrea să mi se-ntâmple. Am început – cred că pentru prima dată în viață – să-mi fac microplanuri și să-mi stabilesc niște obiective pe plan creativ (badum tss!). Însuși faptul că mi-am deschis blogul e un pas înainte, căci în trecut făceam ca toate bestiile dacă auzeam așa ceva. Acum mi-am zis hai, frate, de ce nu? că nu cere de mâncare!
E posibil ca toate astea să fie doar în capul, dar, chiar și așa, mă ajută mult să merg înainte, oricât de încet m-aș târî în unele zile.

Sunt surprinsă și fericită pentru că am aflat o mulțime de lucruri faine!

Bine, știam multe și înainte (modestia!), dar acum totul e la un alt nive. Nu numai că merg la ore și studiez pentru a-mi îndeplini sarcinile, dar mă și informez pentru a scrie aici. Deși am lăsat blogul să lâncezească în ultima vreme, am de gând să-mi reintru în ritm cât de curând timpul mi-o va permite.

În ultima vreme mi-am făcut o listă ce se îmbogățește zilnic de filme e care vreau să le văd și despre care vreau să scriu; și cărti; și o mulțime de subiecte.

Mă voi ocupa de toate, voi face „curățenie” pe blog și îmi voi da silința să iasă ceva fain. Numai să treacă nenorocita asta de stresiune care nici n-a început bine.

Pentru toți oamenii faini pe care i-am cunoscut anul ăsta, dar și pentru oricare student care s-a săturat de foi și zacuscă, o melodie pentru suflet:

 

Revelații săptămânale

#8

A sosit momentul să revin cu o nouă serie de Revelații. Partea tristă e că nu am prea fost la ore în ultima vreme, iar când am făcut-o, am fost distrasă de diverse lucruri (pisicuțeee și I’M BATMAN!). Nu vă faceți griji, am terminat profil uman, ceea ce-nseamnă că mă pot învârti artistic în jurul unei idei și să iasă ceva fabulos.

SĂ-NCEPEM!

Mi-am dat recent seama că dacă ești student al acestei facultăți ori îți place să citești în draci, ori înveți să-ți placă (ori te dresezi să stai cu ochii lipiți de pagină). Nu ai cum să supraviețuiești altfel. Ai de făcut o grămadă de research, trebuie să pui totul cap la cap, te abonezi la cam toate blogurile/site-urile de specialitate, primești newsletter-uri cu ce e nou, dai o raită și pe la centrul de resurse și dintr-odată te pomenești și mai chior, și mai dezorientat decât înainte pentru că sunt o mulțime de articole interesante și tu ești doar unul.
Să zicem că te doare-n traistă de documentare, bine. Tot tre să parcurgi materia măcar o dată în sesiune – ceea ce e un volum uriaș, așa că, vrând-nevrând, ajungi, pentru o lună, șoarece de bibliotecă.
Asta a fost așa, o constatare de spart gheața. Trecem la altă idee.

 

Este  puțin probabil să fiu ajutată sau remarcată într-un grup de băieți/bărbați pentru că sunt o cârtiță irascibilă.

     Ce am scris mai sus este adevărat, exceptând explicația – doar am vrut să dramatizez oleacăConform unor studii (deci tre să fie adevărat), bărbații se arată mai dispuși să ajute o femeie care are părul lung, drept și desprins decât dacă ar fi coafată în orice alt mod. În plus, tot bărbații consideră mai atractivă o femeie care poartă haine roșii (și aparent nu-și pot da seama că e vorba de aceeași femeie care poartă roșu într-o poză și albastru în alta pentru că  bărbați).
Revin. Cum subsemnata și-a tăiat din pleata fabuloasă și poartă în general negru – o să moară călcată de un skateboard. Nu primiți colivă.

Am o povestioară pentru voi. E un pic bizară, dar plină de farmec și cu substrat psihologic (deh!)
Nu demult, într-o duminică seară, bântuiam printr-un cimitir. Nu (neapărat) pentru că cel cu care eram are un fetiș cu chestiile astea, ci pentru că ajunsesem prima oară în zonă și asta mică (adică eu) a vrut neapărat să se zgâiască la morți. Și cum țopăiam eu într-o fericire printre morminte, n-am calculat bine distanța de la un rând la celălalt, iar când am pășit în gol, sigur că genunchiul meu a făcut poc!  Exasperat că eu mereu mă lovesc, aterizez aiurea și mă plâng de diverse dureri, amicul m-a luat de-o aripă și m-a scos înapoi la civilizație. Ofticată, i-am trântit-o:
– Bine că ai tu instinctul vieții și n-ai nici pe dracu!
Hă? (reacția lui)

Adusesem în discuție ceva ce auzisem la un curs, anume că unii oameni sunt guvernați de Instinctul Vieții (Eros în teoria psihanalitică; e concretizat prin comportamente care au ca scop menținerea, îmbunățățirea și perpetuarea vieții). Adică omul de care vă povestesc eu acum. Nu se îmbolnăvește aproape niciodată, are o iubire de sine mai mare decât el (ceea ce spune mult) și e adeptul lucrului în echipă.
Alți oameni sunt guvernați de Instinctul Morții (Thanatos, cum ar zice Freud;  e concretizat prin comportamente auto-distructive și un mod de gândire negativ). Asta aș fi eu. Sună cam fantezist și încă sunt sceptică, dar asta ar explica de ce dintotdeauna m-am lovit din ceea ce eu numesc neatenție, de ce rămân ușor fără energie – într-un cuvânt, de ce sunt fata cu morții.
Acestea sunt înclinații inconștiente, deci nu sunt (în mod clar) psihopată. 🙂

My dear wallflowers, I have some goodies for you too. Răscoleam aiurea netul azi-noapte și, tocmai când începeam să detest literele, am găsit un site interesant pentru introverți. Se numește Quiet Revolution și cuprinde teste, articole (despre dating, despre scris, despre public speaking) și povești de viață ale celor care se acceptă pe sine așa cum sunt; există chiar și povestea unei românce, iar partea bună e că se pot lăsa comentarii. Toate acestea pot fi găsite aici și sper că v-am trezit interesul.

Cam asta am avut de împărtășit cu voi astăzi. Dacă v-ar interesa să citiți aici despre o anumită temă, scrieți-mi într-un comentariu și voi cerceta cu mare plăcere! Până data viitoare…

3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb

Revelații săptămânale

#6

Bună tuturor! Revin cu seria Revelațiilor, pe care am decis s-o postez de acum o dată la două săptămâni. M-a lovit astenia de primăvară și, în plus, consider că e mai productiv așa.
Înainte să trecem la lucruri serioase, vă rog să admirați Pisicul Statistic, apărut în caietul meu prin amabilitatea colegei mele care apasă oamenii pe nas în semn de salut.  Hihi. OK, acum putem începe.

Nu știu cum e la voi, dar eu mă chinui să adorm în majoritatea nopților. Fir-ar el să fie de creier, ziua e useless, dar se dă mare șmecher după miezul nopții. The truth is, I have the brain of a vampire. And teeth, but that’s another story. În orice caz, tactica mea ofensivă nu implică numărarea oilor, ci crearea unui simplu fir narativ, care, paradoxal, chiar îmi obosește mintea și o trimite în stand-by. Dar azi, grație unei discuții, am aflat despre ceva numit mindfulness (=conștientizarea lui „aici” și „acum” prin meditație) și cred că merită să-ncerc. Nu de alta, dar mi-am spus singură atâtea povești, încât cred că deja dau în ceva boală.
Deși eu și meditația nu prea ne avem la suflet, o să mai citesc și promit să revin cu o postare în care să detaliez!

Un alt lucru mega-interesant și la fel de dubios despre care am aflat este documentarul Crossroads: Labor Pains of a New Worldview; sper că vă dați seama că n-am găsit eu așa ceva, ci mi-a fost sugerat de către un (viitor) psiho…log pasionat de tot ce-nseamnă dezvoltare, evoluție și unitate.
Ce e așa șmecher la documentarul ăsta?
În primul rând, subiectul: „repararea” lumii prin reorientarea gândirii fiecăruia dinspre egocentrism către binele social, binele general (dar nu în genul comunist). În al doilea rând, modul atractiv de prezentare a ideilor. Avem grafice, materiale video, scheme, interviuri și înregistrări audio – de toate pentru toți. În al treilea rând, abordarea e una gobală: se aduc argumente din numeroase domenii care să confirme că totul, dar absolut totul este dependent de celelalte componente ale lumii. Se discută despre experimente psihologice precum Lucifer și cel desfășurat de Asch (legat de conformarea la părerile unui grup – l-am făcut și astăzi la cursul de IPS); se discută despre influența uriașă a mediului asupra dezvoltării materiei și chiar s-a demonstrat acest lucru – teoria dublei determinări despre care am învățat e nulă; se vorbește despre manipularea la care suntem supuși voit pentru a deveni dependenți de consum.
Dar se vorbește și despre efectele benefice ale acționării în folosul altora, despre modul în care contagiunea socială (petrecerea timpului alături de persoane optimiste, aparținând grupului tău) te poate vindeca, despre nevoia acută de a conștientiza că exploatăm mult mai mult decât e nevoie resursele naturale și umane și că acest lucru trebuie să înceteze. Avem nevoie de un plan cu bătaie lungă care să garanteze evoluția rasei umane în mod armonios.
Vă sugerez să aruncați o privire, veți avea de câștigat o experiență interesantă (zic eu, cea care nu e impresionată de chestii de genul). Click aici

Ultimul lucru despre care vreau să vă vorbesc azi s-ar putea să fie considerat tabu/neortodox de către unii, dar nu e bai. Așa e eu.
Probabil ați auzit la un moment dat de vâlva creată în jurul poveștii primului transsexual din lume, Lili Elbe, care a fost „ficționalizată” în romanul lui David Ebershoff și apoi transformată în fimul The Danish Girl.
Mi-am petrecut weekend-ul acesta devorând atât cartea, cât și filmul și aș vrea să evidențiez câteva lucruri.
Mai întâi, aș vrea să detaliez modul în care Einar (ulterior Lili) a fost tratat de către medicii vremii (1925-1930) atunci când le povestea de faptul că el este de fapt un suflet de femeie închis în trupul unui bărbat pipernicit. Unul a crezut că are o tumoră în cavitatea abdominală, așadar l-a iradiat; altul l-a crezu schizofrenic; un altul a sugerat, degajat, c-are avea nevoie de lobotomie. Stai așa că nu-i așa; din fericire, lucrurile stau mult mai bine astăzi. Deși există impulsul ăsta de „a arăta cu degetul”, procedurile de schimbare a sexului sunt mult mai sigure și eficace, iar medicii nu te consideră nebun dacă vii și le zici că au niște chestii de tăiat, sau, dimpotrivă, de adăugat. (Prea grafic?)
Un alt lucru ce m-a intrigat a fost faptul că, în cazul „Danezei”, filmul bate cartea. O fi din cauză că sunt „o persoană vizuală” și că zilele astea nu prea mă pot concentra asupra a ceea ce citesc, dar filmul mi s-a părut mai credibi, mai bine legat și, deși unele personaje și trecutul protagoniștilor au fost șterse cu desăvârșire, Einar, Lili și Greta mi s-au părut surprinși în mod autentic. Adică uitați ce grație!

tumblr_nu3yx4nwlP1r83d7lo3_500

Dumnezeu știe cât mă chinui să-mi trag o afurisită de dungă cu tușul, iar el o face așa simplu…cred că actorul a exersat al naibii de mult! Mi-a făcut o deosebită plăcere să urmăresc pelicula și să mă documentez în vederea vreunei experiențe de genul ca viitor terapeut (să dea Pufarina să nu profesez, că vine omul la mine cu o problemă și iese cu alte șapte!).

Acestea fiind zise, vă mulțumesc pentru citire și sper să ne citim curând!

3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb

Revelații săptămânale

#4

Iote c-a trecut o lună din cel de-al doilea semestru de studenție și, minune, sunt încă vie. Asta dacă e s-o luăm după indicii biologici, că în rest, situația e discutabilă.

Știți cum până acum veneam cu lista de chestii interesante și dădeam din una în alta? Mno, acuma pauză. Paradoxal, ținând cont că am fost prezentă pe la toate cursurile. Săptămâna asta, creierul meu a zis „Bă, îmi ajunge.” și a dat un ignore general lumii. Probabil s-a și văzut. Colegii mei, în general oameni de treabă, îmi ziceau una-alta, dar eu1653404_1000267430065915_2957041583340610953_n – nimic.

Probabil asta a ajutat din plin la consolidarea statutului meu de ființă snoabă care nu  e câtuși de puțin real. Da, sunt rea, ironică, incapabilă de a purta conversații dimineața, dar arogantă voit – niciodată. Poză reprezentativă:

 Totuși, ar fi o greșeală să spun că a trecut o săptămână degeaba. Din contră, am fost pusă în diverse situații care m-au ajutat să cunosc mai multe despre mine, despre modul în care reacționez în anumite contexte și despre modul în care nu ar trebui să gestionez o situație (dar o fac oricum, pentru că nu mă învăț minte niciodată).

Am început astfel de luni, participând la un workshop pe tema Stimei de sine, iar întreaga experiență a fost descrisă pe larg aici.

Marți s-a întâmplat o chestie dubioasă în timpul cursului de PV. În timp ce noi stăteam în față, care mai de care terorizați de prezentarea ce o aveam de susținut, profa aducea anumite completări. Discuția a luat un alt făgaș (pentru că sincer, nu cred că-i păsa cuiva de adolescență), cel al actualului nivel de viață, al mentalității societății și al modului în care noi am putea schimba ceva. Nu doresc să comentez validitatea ipotezei, ci starea pe care dezbaterea mi-a creat-o, chiar și în starea aceea de amorțeală în care mă tot scufundam. Pentru câteva momente, în sala plină de minți agile și vorbe din suflet, m-am crezut transportată într-o ședință conspirativă pentru punerea la cale a unei noi ordini. Știu ce o comparație irelevantă, dar mi-a amintit de scena asta din punct de vedere al intensității. În apărarea mea, declar că nu sunt o fană a acestui film. 😀 Uneori mă las impresionată de cele mai dubioase chestii. Ce viață minunată!

Miercuri deja sărisem într-o altă dimensiune a personalității mele. Inițial apatică până aproape de autoexterminare, pe la ora 12, neavând de ales, intrasem în armură. Prin asta vă rog să înțelegeți echipamentul de sport pentru ședința săptămânală de D.F.G. De această dată, exercițiile mi s-au părut mai puțin agonizante, iar febra musculară aferentă a fost un fleac. Ba, mai mult, după ce am terminat de lucrat, parcă m-am și simțit mai bine și am început să înțeleg lumea care face sport benevol.

Joi devenisem dependentă de Caiețel. O să detaliez curând despre el și despre sport, acum mă mărginesc la a spune că notatul bazaconiilor din cap e o soluție mult mai bună pentru descărcare decât datul efectiv cu mecla de perete. Testat ambele variante, iar cucuiele îmi spun  să merg pe cea cu pixul și foaia. Da…

Vineri nu prea am avut timp de ale mele, fiind ocupată să caut un afurisit de loc în care să beau o cafea și totodată să pot și fuma o țigară. Am avut un noroc uriaș cu dracii mei colegi care mi-au ținut mintea activă pe tot parcursul zilei în care în mod normal se fac planuri de week-end, nu se stă fără număr pe la facultate.

Sâmbătă am zăcut în pat cât am zăcut, dar mi-am amintit că lenea se plătește prin eforturi în ultimul moment. Traducere: teme. Multe teme. Ca să fiu mai explicită,

batman
haha, glumă de psihologi, haha. e groaznică

Duminică (adică azi) am terminat tema infamă care mă teroriza de trei zile, ceea ce înseamnă că acum am mai mult timp pentru…restul temelor. Hmm, sunt destul de sigură c-o să sfârșesc iarăși cuibărită în pat, citind vreun roman polițist.

Cum am spus, n-a fost o săptămână spectaculoasă în aparență, dar semnificativă pe plan personal. Am văzut ce rotițe scârțâie, care lipsesc cu desăvârșire, am mai șters praful de pe altele și acum cuget ce urmează să mai repar. Toate astea printre teme, fugit după autobuze, aranjat prin casă  și explorări de seară:

k

Săptămâna voastră cum a fost?

Revelații săptămânale

#3

Mi se întâmplă cel mai straniu lucru: experimentez unele principii pe mine însămi (ca deșteptăcioșii aia de la Leipzig!). Mi-am format  obiceiul de a merge la toate  cursurile și seminariile ca să am ce scrie aici la final de săptămână (ca efect secundar, înțeleg și materia puțin mai bine).

oie_5181838bu3hjxjp
destul de grăitor, zic

 

 

Bun. Hai să trecem la chestii serioase. Ca de obicei, voi trece în revistă mai întâi aspectele oficiale, aflate astfel:

  • La FPH e OK să te duci, dacă te simți matinal vreodată, nu ca să asculți prelegerea, ci ca să prinzi din zbor informații random, care te împing să cercetezi pe cont propriu mai departe. Colegii pasionați de filosofie îmi pot da dreptate aici.
    Lunea trecută mi-am luat mindfuck auzind că, pe lângă Orașul Celor Șapte Coline, Cetatea Eternă și Capitala Lumii, Roma are o denumire secretă. (Profu a și pronunțat-o, dar cred c-am ațipit, că nu am prins-o). În concluzie, m-am apucat de căutat eu și concluzia e cam următoarea: în Antichitate se credea că numele real al unei entități (ființe sau zeitate ce proteja obligatoriu o cetate) îți oferea posiiblitatea să o controlezi sau să arunci blesteme asupra ei, așadar preoții și mai-marii Romei au trecut sub tăcere adevărata denumire. Ideea asta se leagă de funcția magică și religioasă a limbajului.  Long story-short, din ce am înțeles eu citind pe  aici, numele real poate fi  Hirpa sau Angeron. Dubioasă chestie.

Tot la Fundamente, fiind la lecția despre limbaj, a venit vorba de personalități cu un vocabular și cunoștințe extraordinare, dar cu un discurs sec (ni s-a zis de Lucian Blaga, care cică o fi fost și „un pic” autist).  Alte exemple ar fi:
– Marin Sorescu (ăla de-a scris „Iona” și  „A treia țeapă”- genială piesă!), care era un orator teribil, având un tremor somatic și o dicție precară;- Marin Preda (ăla cu „Moromeții” și „Cel mai iubit dintre pământeni”), care de fapt era un om posac, neîngrijit din punct de vedere al ținutei și lipsit de charismă.

cinderella-split

La cursul de IPS ni s-a oferit o altă perspectivă asupra personajelor de poveste. Știți cu toții despre Mama Vitregă și Zâna cea Bună, nu? Una asuprește protagonista, pe când cealaltă îi răsplătește bunătatea, oferindu-i toate mijloacele pentru a ajunge la bal, unde-și întâlnește Prințul viselor. Ei bine, se pare că cele două figuri feminine sunt jumătățile aceluiași întreg, adică a imaginii mamei. Psihologic vorbind, între copil și părinte există o relație ambivalentă, adică ăla micu își iubește și, în același timp, își urăște mama (because reasons). Această ură e sublimată și proiectată asupra unui personaj separat, asemănător mamei, însă nu de același sânge cu protagonista – mama vitregă.

Rămân în sfera fantasticului și iau la puricat „Scufița Roșie”. Sincer, nu mi-a plăcut în mod deosebit niciodată și iată care ar putea fi o interpretare venită din psihanaliză: Scufița trăiește conflictul dintre principiul realității (povața mamei de a pleca dis-de-dimineață, de  a nu se abate din drum, de a nu vorbi cu străinii) și principiul plăcerii (exact opusul a ceea ce-i fusese spus). Scufița Roșie a cedat dorințelor ei și, ca atare, a fost pedepsită = mâncată de lup. Pam-pam.

  • La seminarul de PV am fost întrebați când a apărut adolescența și reacția mea a fost cea mai stupidă cu putință: păi de când e omul pe Pământ.  Din fericire, am avut mintea să nu spun cu voce tare. În apărarea mea, menționez că era mult prea dimineață și nu dormisem cu o noapte înainte. Răspunsul e că undeva pe la începutul secolului trecut când, odată cu automatizarea fabricilor, tinerii au fost lăsați să urmeze o școală și…cam atât. Nemaifiind încadrați în câmpul muncii de mici și cu timp liber la dispoziție, ăștia au început să fie rebeli și preocupați de probleme existențiale – perioadă cunoscută azi ca superba adolescență. Ura…!

OK, trecem la informațiile „off the record” pentru care trebuie să le mulțumesc mai multor colegi. Din vorbă-n vorbă am aflat niște chestii tare faine.

1.Știți cu toții ce e sfertul academic. Mno, haideți să vă demonstrez că vă înșelați (așa cum am făcut-o și eu până acum). Deși la noi se crede că e vorba de alea 15 minute în care îți permiți să întârzii sau după care poți pleca de la curs în absența profului, în realitate se referă la cele 15 minute de dinaintea orei stabilite oficial pentru o întâlnire, în care e bine să ajungi pentru a te asigura că vei lua parte la acel eveniment. Chestia asta a pornit de la discipolii lui Platon care veneau mai devreme decât el la Academia pentru a discuta între ei anumite idei învățate. Aveau prea mult timp liber ăștia, că nu aveau notificări de verificat.

 

2.  Următorul subiect e puțin mai greu de „digerat”, cel puțin din perspectiva mea. În cadrul unei discuții s-a menționat The Fermi Paradox. Și eu: „Hă?” No, apăi stai și uită-te pe youtube, resuscitează-ți neuronii și prefă-te inteligentă! Problema e următoarea: dacă există atâtea galaxii, sisteme solare și condiții favorabile vieții, unde naiba sunt extratereștrii și de ce nu am comunicat cu ei? Mă refer la comunicare reală, nu la un coșmar avut de-un individ care-a mâncat fish fingers and custard. Mergând mai departe pe acest fir, oare au existat niște oameni micuți și verzi atât de avansați, încât s-au autodistrus, lăsându-ne singuri în Univers? Oare aceasta va fi și soarta noastră sau vom transcende? Nu prea știu cum vine asta, deci mai bine aruncați un ochi pe net și vedeți voi care-i treaba. Eu am cam făcut varză subiectul, sper să fiu iertată.

3. Pentru că am văzut că vă entuziasmează testele, vă las aici încă unul. Ce-i drept, substratul lui psihologic e îndoielnic, însă, la fel ca și altele încercate de mine tot din aceeași categorie, are dreptate în unele privințe. Testul Cubului mi-a fost trimis de către un coleg și-i mulțumesc pentru ajutor!

Cam acesta a fost rezumatul săptămânii. Sper că anumite detalii v-au stârnit interesul; dacă da, aș fi mai mult decât bucuroasă să stăm la taclale! Până data viitoare…3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb

 

Revelații săptămânale

#2

Am avut parte de o săptămână cu adevărat încărcată și plină de resurse pentru o nouă postare de sinteză. Problema este că uit. MULT. Îmi voi face notițe, jur.
Nu e bai, pot să bat câmpii și pe marginea nimicului.

Încep prin a trece în revistă aspectele științifice care mi-au atras atenția:

Cursul și seminarul de IPS au fost mană cerească
„Există vreo diferență între stereotip, prejudecată și discriminare?” Da. „Care?” Ăăăăă-…Nu știu exact.” Mai bine spus, nu știam până să mi se explice printr-o schemă simplă pe care o voi reda aici.

at.JPG
exemplul este intenționat absurd, sper că v-a distrat și că, dincolo de glumă, ați înțeles ideea

 

Cursul de MCP a fost și el plin de revelații.
Pentru mine, „serendipity” era ceva care suna șmecher găsit cândva pe net și cam atât. No, apăi iote că-nseamnă ceva  de genul:

SERENDIPITÁTE s.f. Fenomenul sesizării anumitor aspecte ale descoperirilor științifice întâmplătoare.

Cât de tare-i asta! Exemplul care ni s-a dat nouă a fost cel al lui Pavlov, care, dragul de el, avea de gând să cerceteze digestia la câini și a sfârșit prin a descoperi reflexul condiționat. Bravo, domn’le!

daniel-lohill046
Daniel Lohil, infractor din anii 20 și bunăciune fantomatică

 

Întrebare: există vreo legătură între aspectul fizic al infractorului și sentința primită de la jurați? Întrebați-l pe tipul ăsta(cazul e descris pe larg), care a scăpat lejer doar pentru că era bun. Rău.

Cursul de PV  a fost, ca-ntotdeauna, o sursă de relaxare și informații uluitoare. JUR că voi înregistra de-acum deoarece profa spune atâtea chestii faine, încât îmi doresc să aflu tot mai mult, la naiba cu materia! Ceea ce mi-a atras atenția în mod special a fost faptul că e absolut normal ca la vreo 14 ani și chiar și după să faci ca toți dracii și să vrei să te arunci printr-un geam, iar apoi să vrei să te uiți la desene animate – hormonii fac ce vor din tine la vârsta asta. Ioi, îmi doresc să-mi fi zis careva mai devreme treaba asta sau să fi avut minte să caut eu însămi, în loc să cred că sufăr de toate afecțiunile mintale posibile. Mda, mai bine mai târziu decât niciodată. 🙂

Acum trecem la aspectele mai puțin oficiale, și anume:

  • Clădirea în care studiez a fost construită drept cazarmă, nicidecum în scopuri educaționale. Am auzit asta la engleză (nu mă mai miră nimic) și, după un pic de research, informația e valabilă.

 

  • Unele lucruri nu sunt făcute să fie. Sigur vă așteptați la vreo experiență profundă și nu mă îndoiesc de aplicabilitatea conceptului, DAR situația mea de azi a fost incredibil de simplă și soldată cu eșec. Oricât am încercat să studiez un pic lecția de zi la FPH, NU AM PUTUT, ÎNȚELEGEȚI?! Și jur că am vrut, dar sunau telefoanele în draci, am primit pachet, pune totul la loc, stomacul și-a cerul drepturile și…și…Îmi e foarte rușine, dar iată adevărul:

    1-horz.jpg
    Do not push yourselves, darlings.
  • Am participat la primul meu workshop și AM SUPRAVIEȚUIT. Mai mult, mi-a plăcut. Am detaliat subiectul aici

 

Cam asta mi-a venit mie în minte acum. Aștept completări și sugestii cu aceeași curiozitate ca-ntotdeauna. Până la următorul articol,

3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb.gif

Revelații săptămânale

#1

Salutări din cel de-al doilea semestru la minunata facultate de psihologie! La orizont avem alte materii, alte distracții (vorba vine…), provocări și sarcini cât cuprinde. Sigur, nu totul se rezumă la panică și crize de timp. Aproape că nu există zi în care să nu aflu ceva nou fie de la cursuri, fie din discuțiile colegilor. Așadar, mi-am propus ca la finalul fiecărei săptămâni să fac o trecere-n revistă a aspectelor care mie mi s-au părut interesante. Nu vor fi doar subiecte științifice, ci și bazaconii care mi s-au întâmplat în acest interval. Pam-pam.

Înainte să începem, întrebare scurtă: știți care-i treaba cu Lucifer?
Nu, nu e vorba despre Îngerul Căzut și nici măcar despre noul serial șmecher 

EWFW
cum să nu-l adori?

Lucifer-ul despre care vreau să vă vorbesc pe scurt se referă la modificarea comportamentului unor persoane bune din punct de vedere moral atunci când sunt investite cu o anumită autoritate asupra semenilor lor. În traducere, dacă ni se dă posibilitatea de a fi mai presus de alții, vom profita orbește. Acesta ar fi cazul gardienilor naziști din lagărele de concentrare (Auschwitz, cuptoare, Holocaust, alea-alea). Dacă doriți să vă documentați în privirea experimentului care demonstrat acest efect, vă invit să citiți aici și eventual să consultați cartea lui Philip Zimbardo.

Recunosc faptul că nu știam acest aspect dezbătut la seminarul de IPS  (Introducere în Psihologia Socială) la sugestia unui coleg (hei, Tedy) și mi-a stârnit curiozitatea.

Al doilea lucru pe care vreu să-l aduc în discuție este faptul că oamenii sunt capabili să-și ucidă semenii atunci când se află sub influența unei autorități de orice fel (militară, spirituală etc.). Din nou, cazul naziștilor este elocvent; se poate extrapola la o mulțime de situații de tot felul precum războaie, atentate și chiar și uciderile în masă. Ce e mai dubios e că asta poate duce și la sinucidere (vezi cazul Jonestown). Experimentul derulat de Milgram se referă, așadar, la obediența față de autoritate și, deși nu respectă normele deontologice (la fel ca cel anterior), a reprezentat o descoperire tulburător de importantă.  Citiți mai multe aici. Am discutat acest subiect la cursul de IPS.

Dar hai să luăm o pauză de la aspectele sumbre ale ființei umane!

Un lucru interesant și mai aproape de noi, de viața noastră de zi cu zi, se referă la faptul că, în momentul în care îți vezi iubitul/iubita tastând sau observi că întârzie și crezi că-ți trage clapa (de unde altceva…), e foarte posibil ca mintea ta să-ți joace feste. Acest fenomen poartă denumirea de biasare în psihologia cognitivă. O să-ncerc să explic și sper să nu-mi prind urechile, pardon – degetele.
Problema este că mintea noastră nu poate gestiona situațiile conflictuale, așadar încearcă să ofere soluții și explicații pentru a menține unitatea psihicului, deși acestea pot fi distorsionate. Așa că, în momentul în care vezi că persoana iubită cam trage chiulul de la serile voastre de uitat la filme și e absentă (acesta e conflictul între comportamentul ei clasic și cel nou), deja te gândești că te înșală, ceea ce reprezintă „o soluție” a situației cu care nu te-ai mai confruntat până acum. Posibil ca omul să aibă niște zile nașpa la muncă sau chiar să aibă o aventură. Adevărul îți rămâne ție de deslușit, hah. Acest aspect s-a discutat la seminarul de MCP (Metodologia Cercetării în Psihologie) și, sincer, a fost cam singurul lucu care mi-a atras atenția; știam eu că mintea mea își cam bate joc de mine!

Fiind o săptămână de reacomodare și de fugă dintr-un loc în altul (deh! chestii de făcut!), e posibil să-mi fi scăpat multe lucruri și m-aș bucura dacă mi-ați spune ce anume vi s-a părut vouă interesant din tot ce s-a discutat. keep-calm-and-study-psychology-5