Psycho(logical) Life · Recenzia PSI

Split (2016)

Mi-am propus de ceva vreme să văd care-i treaba cu Split și iată că i-a sosit vremea, deși . am avut nevoie de câteva zile să-mi pun toate impresiile cap la cap.Înainte să trec mai departe, trebuie să precizez că atât filmul, cât și recenzia vor face referire la teme care au potențialul de a deranja publicul (violență, abuz, tulburări psihice severe). Bun, acum  am conștiința împăcată!

REZUMAT: Split a fost lansat în 2016 și face parte din același univers cinematografic conturat de M. Night Shayamalan ca Unbreakable (2000) și Glass, lansat anul acesta.  Filmul spune povestea lui Kevin (interpretat de James McAvoy), care are personalitate multiplă și care încearcă să gestioneze situația cu susținerea terapeutului său, Dr. Fletcher (Betty Buckley). Personalitatea dominantă este Barry, care decide cursul lucrurilor, însă situația se agravează atunci când echilibrul este destabilizat și câteva personalități preiau conducerea pentru a facilita apariția celei de-a 24a, o ființă supranaturală numită „Bestia”. Manifestarea acesteia e condiționată de sacrificii umane, iar trei adolescente ghinioniste cad pradă acestui plan periculos din care nu se știe cine va ieși învingător.

CLARIFICĂRI:
Conform DSM 5*, „personalitatea multiplă” este numită tulburarea disociativă de identitate și face parte din categoria tulburărilor disociative. Principalele simptome sunt:
A. Fragmentarea identității, caracteriztă prin două sau mai multe stări de personalitate distincte, care poate fi descrisă în unele grupuri culturare ca trăirea unei stări de posedare. Fragmentarea identității implică discontinuitarea marcată a conștiinței de sine și de acțiune, însoțidă de perturbări asociate ale afectului, comportamentului, conștiinței, memoriei, percepției, cogniției și/sau ale funcționării senzitivo-motorii. Aceste semne și simptome pot fi observate de ceilalți sau pot fi declarate de către pacient.
B. Lacune recurente în rememorarea evenimentelor cotidiene, a informațiilor personale importante și/sau a evenimentelor traumatice, care nu se încadrează în uitarea obișnuită.
C. Simptomele cauzează disconfort semnificativ clinic sau disfuncție în domeniul social, profesional și în alte arii importante de funcționare.
D. Tulburarea nu face parte dintr-o practică religioasă sau culturală larg acceptată.
F. Simptomele nu pot fi atribuite efectelor fiziologice ale unei substanțe sau unei alte afecțiuni medicale.”  (p. 292)
Persoanele cu TDP cu forma posedare se manifestă ca tipuri de comportament în care un spirit, o ființă supranaturală sau o persoană din afară a preluat controlul (…) personalitățile care apar sunt recurente, nedorite și involuntare, cauzează disconfort.” (p.293).

d3eee9a0be705741d18720f3af37fc84.jpg

Cu alte cuvinte, personajul principal suferă de tulburare disociativă de identitate cu forma posedare, deoarece ultima personalitate care se luptă să iasă la lumină este o ființă inumană, ce are o misiune macabră. Deși se bazează pe o tulburare reală, filmul trece granița pe tărâmul fantasticului, înzestrând „Bestia” cu abilități supraomenești și cu o fiziologie ce se poate modifica în mod impresionant în decurs de câteva momente.
Așa cum argumenta Dr. Fletcher, trauma suferită a avut drept consecință schimbări drastice din punct de vedere chimic, fiind un mod de adaptare ce a dus la apariția unor aptitudini deosebite. Firește, în realitate lucrurile nu stau deloc așa, personalitățile coexistând în același corp ce rămâne neschimbat, chiar dacă este perceput subiectiv ca având o vârstă diferită sau alt sex în funcție de personalitatea dominantă din acel moment.

Doar câteva dintre cele 23(4) personalități ale lui Kevin sunt ilustrate pe larg pe parcursul filmului și mi-am format o teorie cu privire la semnificația lor. Patricia ar putea fi introiecția imaginii mamei stricte a lui Kevin; Dennis a apărut ca reacție la abuzul la care a fost supus, asumându-și rolul de protector, însă având câteva hibe ușor de identificat; Hedwig întruchipează inocența pierdută; Barry, cândva personalitatea dominantă, este latura artistică și funcțională; apariția Bestiei este lămurită în film, așadar nu voi insista asupra ei.

Șmecheria legată de numele complet al lui Kevin mi s-a părut deșteaptă.

ASPECTE POZITIVE
✅  Preocuparea pentru latura științifică a acestei afecțiuni, pornind de la principalele simptome specificate în DSM (chiar dacă au fost ulterior exagerate) și mergând până la a reflecta controversele din jurul ei și rezerva comunității psihiatrice față de aceasta.


 Eforturile depuse pentru a face din Kevin un personaj credibil, de la trecutul ilustrat prin flashback-uri ce poate constitui cauza bolii sale până la filosofia pe care și-a construit-o pentru a aduce sens într-o lume ilogică. Sistemul său de credințe este foarte interesant, devenind o justificare a acțiunilor sale barbare, dar și un impediment neașteptat în îndeplinirea scopului său (Doar prin durere îți poți atinge potențialul! Cei care nu au fost sfâșiați nu au nicio valoare și niciun loc în această lume! Cei ruinați sunt cei evoluați.)


 Prestația artistică a lui James McAvoy mi s-a părut excelentă. A reușit să creeze o voce proprie fiecărei personalități și, chiar dacă nu s-ar fi recurs la schimbarea costumației pentru a ilustra personalitatea dominantă în varii momente, ne-am fi putut da seama numai din jocul actoricesc. Hedwig a fost chiar simpatic, dacă lăsăm contextul deoparte. La fel, numai cuvinte de laudă am și pentru Betty Buckley, a cărei experiență și-a spus cuvântul; în prima parte a filmului mi s-a părut un terapeut competent, apoi i-au stricat ăștia parcursul și…o să mă opresc aici. 

ASPECTE NEPLĂCUTE
 Problema cu filmul ăsta e că demonizează această tulburare psihică, cumva contrazicându-se singur. Pe de o parte avem eforturile terapeutei de a înțelege și dezbate cu toate personalitățile lui Kevin în scopul reintegrării lor, iar pe de altă parte avem Bestia, care preia controlul și intră într-un killing spree. Personal, nu m-a deranjat acest lucru deoarece am luat acțiunea drept fictivă cap-coadă, însă înțeleg de ce situația ar putea ofensa o anumită categorie de privitori. Totuși, e important de avut în vedere faptul că filmul se bazează pe cazul real al lui Billy Milligan și că e posibil ca unele persoane care suferă de tulburări psihice să comită infracțuni.


 A fost o ocazie să-mi reamintesc de ce nu mă uit la producții cu și despre adolescenți. Majoritatea reacțiilor tipelor sunt ilogice, chiar și înainte de a se afla în pericol, ceea ce mă face să mă gândesc la faptul că cele trei roluri au fost scrise de cineva care habar n-are cum funcționează adolescenții și apoi jucate mecanic, total lipsite de autenticitate. Și faza cu trecutul lui Casey mi s-a părut trasă de păr, un personaj prea asemănător cu Abigail Hobbs (Hannibal) până și la aspect!


 Mai multe detalii sfidează logica: De ce nu a făcut nimeni cercetări în urma răpirilor care s-au petrecut într-un spațiu public? De ce Dr. Fletcher, atât de rațională la început, practic a valsat ca toanta în brațele pericolului? (I did a clever thing there) Cum a fost posibil ca Hoarda să-și vadă liniștită de sechestrare exact sub nasul tuturor? 

IMPRESIE GENERALĂ: Pentru un film pe care l-am văzut fără nicio așteptare, Split a fost o experiență interesantă și mult mai plăcută decât Unbreakable. Lăsând la o parte erorile de continuitate, acțiunea m-a captivat și am simțit suspansul crescând până în momentul culminant. Nu m-am așteptat la acel deznodământ, care nu e spectaculos, dar se potrivește în contextul viziunii Hoardei. Am simțit nevoia să reiau câteva scene pentru a observa toate subtilitățile, mai ales în ce privește jocul actoricesc, iar ăsta e un plus pentru mine. Nu ar fi stricat mai multe gore, dar presupun că s-ar putea să fiu biasată în direcția asta. Una peste alta, consider că-și merită nota de pe imdb; eu aș rotunji-o pe la 8.

A mai văzut cineva filmul? Vouă cum vi s-a părut?

1_YurouRSaxcEUd6-mdF4gtw

 

*American Psychiatric Association. (2016). DSM 5- manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (M. C. Goia, C. A., Botez, A. W. Gheorghiu, C. G. Popp, A. M. Mosor, & M. Minea Trad.). București: Editura Medicală Callisto. (2013).

Sursă citate

Recenzia PSI

Mindhunter, sezonul 2

Atunci când am recenzat primul sezon al serialului, nu m-am așteptat să treacă mai bine de un an și jumătate până când voi afla continuarea. Acum că m-am pus la curent cu al doilea sezon, consider că a meritat așteptarea din mai multe motive.

În primul rând, am regăsit toate elementele care m-au impresionat anterior (intervievarea celor mai cunoscuți criminali în serie din anii ’70-80, grija pentru detalii, estetica datorită căreia am călătorit înapoi în timp, personajele bine conturate și relațiile între ele), serialul rămânând fidel rețetei care i-a adus celebritatea, însă plusând cu aspecte noi.

În al doilea rând, am avut ocazia să vedem mai multe detalii din viața personală a protagoniștilor, care au făcut eforturi aproape supraumane pentru a ține lucrurile în echilibru. M-a impresionat strădania și dedicarea agentului Tench, care este și personajul meu preferat. Evenimentele care dau peste cap dinamica familiei sale și problemele de ordin moral care-l chinuie sunt ilustrate cu atâta realism, încât îți trezește empatia (în caz că nu ești vreun psihopat sau ceva).

În al treilea rând, Biroul de Investigații Comportamentale și-a lărgit eșantionul de ucigași intervievați cu multe nume sonore (dacă te interesează astfel de chestii): Son of Sam, Elmer Wayne Henley, Paul Bateson, William Pierce Jr., BTKTex Watson și cunoscutul Charles Manson. Toate interviurile au fost realizate cu maximă atenție la detalii astfel încât să scoată ceva la iveală atât despre cei încarcerați, cât și despre cei care se străduiau să-i înțeleagă. Distribuția a fost foarte bine aleasă căci, uitându-mă comparativ la poze, Son of Sam și Charles Manson mi s-au părut a fi cei adevărați. Din punctul ăsta de vedere, serialul e o mină de aur; îți oferă un punct de plecare bun pentru documentări ulterioare.

FotoJet-35.jpg
vedetele serialului

În al patrulea rând, serialul reflectă societatea (aș vrea să spun „acelor vremuri”, însă mi se pare că multe elemente sunt valabile și în prezent). O societate în care străzile sunt nesigure, în care oamenii sunt discriminați din punct de vedere rasial, al sănătății psihice, al genului și al preferințelor sexuale. Toate acestea sunt ilustrate prin secvențe dureros de jenante tocmai prin familiaritatea lor, iar ideea este că, indiferent de calitățile tale, oamenii văd numai ceea ce vor ei să vadă și se simt îndreptățiți să profite de tine din cauza asta.

În al cincilea rând, principalul caz al sezonului este cel al Crimelor din Atlanta, care s-a soldat cu 28 de cadavre în decurs de circa doi ani. Impactul psihologic al acestora asupra familiilor, asupra comunității, asupra echipei de investigații au fost redate în detaliu, oferindu-ne, așadar, o perspectivă realistă asupra unui caz de proporții, ce rămâne în mare parte neelucidat până în ziua de astăzi. Un suspect a fost arestat și condamnat probabil pentru a opri circul mediatic, însă circumstanțele care au condus la deznodământ rămâne să le aflați în urma vizionării serialului ori a documentarelor, dacă v-a trezit interesul în mod deosebit.

Mindhunter nu urmărește să șocheze prin scene scandaloase, ci reflectă realitatea așa cum s-a petrecut, ceea ce este, din punctul meu de vedere, mult mai teribil și înfricoșător decât orice scenariu fictiv. Sezonul al doilea numără nouă episoade și poate fi urmărit online. Din ce am citit, serialul a fost gândit pentru cinci sezoane, însă acest fapt nu a fost confirmat.

j.PNG

 

Psycho(logical) Life · Recenzia PSI

Până la os

În articolul anterior am punctat aspectele-cheie ale tulburărilor de alimentație, iar astăzi voi discuta despre ilustrarea acestora în filmul din 2017, sugestiv intitulat To the Bone.

Pelicula o are în centru pe Ellen (Lily Collins), o tânără cu anorexie, care acceptă să urmeze o terapie mai puțin convențională. Astfel, ea devine unul dintre locatarii Pragului, un centru în care accentul nu se pune pe obiceiurile alimentare, ci pe persoanele aflate în dificultate din acest punct de vedere.

Subiectul abordat este unul sensibil, motiv pentru care la început este inclus un avertisment în această privință. Anumite scene pot deveni dificil de urmărit, având potențialul de a declanșa reacții emoționale puternice, mai ales în rândul celor care s-au confruntat cu situații asemănătoare.

Mai mult decât atât, atât regizorul din spatele acestui proiect, cât și actrița principală au suferit de probleme legate de alimentație (din ce am înțeles eu), iar faptul că s-au întors în acest context dureros e, după părerea mea, o sabie cu două tăișuri: aduce un aer de autenticitate, însă pune oarece probleme de etică.

Acum că am menționat cele mai importante detalii despre film, trec la conținut, pe care o să-l disec ținând cont de un criteriu simplu (și subiectiv, bineînțeles).

CE MI-A PLĂCUT

prezentarea simptomelor specifice afecțiunii (activitate fizică excesivă, limitarea aportului nutritiv, numărarea caloriilor, fixarea întregii existențe în jurul afecțiunii) și modul în care acestea periclitează sănătatea și chiar viața persoanelor la care se manifestă; consider că reprezentarea este apropiată de realitate, cel puțin conform cunoștințelor mele;
✓ diversitatea personajelor: locatarii centrului de terapie sunt reprezentanți ai mai multor naționalități și vârste, fiecare cu trecutul și problemele sale, chiar dacă doar schițate;
✓ dinamica dintre ele, care a redat diversitatea relațiilor în care o adolescentă este angrenată, pornind de la familia de origine, la cea cu persoanele din centru, la relația terapeutică și, în ultimă instanță la relația cu sine;
 alternanța tragedie-bucurie, care imită parcursul vieții reale. Gama emoțiilor trăite de personaje este largă, ceea ce îi face credibile în ochii privitorului, care acum privește ecranul printre degete, acum râde de glumele seci ale lui Ellen;
breaking point-ul în urma căruia Ellen decide cum își va folosi timpul rămas; scena este tulburător jucată și mi-ar fi plăcut să regăsesc aceeași intensitate în mai multe instanțe;
✓ într-adevăr, nu este doar despre mâncare, ci și despre ce face ca viața să aibă sens, despre familii mai mult sau mai puțin funcționale, despre progres, despre recăderi în obiceiuri rele, despre My Little Pony, despre artă, despre căutarea propriului drum, despre victorii și înfrângeri, despre pierdere și despre legăturile dintre oameni.(spoiler: scenele mele preferate au fost cele cu ploaia și cina în oraș luată de Ellen și Luke).

large
weheartit.com

CE NU MI-A PLĂCUT

Cel mai mare minus al filmului este lipsa de profunzime. Mi-ar fi plăcut ca povestea să se axeze pe lumea interioară a protagonistei, să vedem lumea prin ochii ei și nu doar din exterior, căci aspectele vizibile ale anorexiei sunt ușor de indentificat. Se pot face presupuneri în privința cauzelor anorexiei de care suferă Ellen pe baza unor detalii din film, însă consider că unghiul din care este spusă povestea nu face lumină asupra motivelor din spatele faptelor.
 Aș fi vrut să văd un alt tip de relație terapeutică. Am impresii amestecate despre cele câteva scene care acoperă partea asta: terapia de grup și cea de familie au fost OK, însă pe partea de ședințe individuale simt că se putea face mai mult, măcar pentru Keanu Reeves dacă nu de dragul acțiunii.
✗ Parcursul relației Luke-Ellen. Totul începe drăguț și simpatic, un fel de prietenie-neprietenie între doi puști care pot vorbi liber despre situația pe care o împărtășesc, dar totul ia o întorsătură dubioasă la un moment dat și rămâne acolo, deoarece acest aspect nu mai este explorat mai departe.
✗ Prea multe lucruri lăsate în aer sau neexplorate suficient. Aici includ punctele anterioare, relația dintre Ellen și persoanele semnificative din viața ei (aș fi vrut să știu mai multe despre mama ei, de pildă), ceilalți ocupanți ai centrului (ni se spun câteva lucruri doar despre doi dintre ei, ceilalți nici nu știu dacă au nume), ce s-a întâmplat pe tumblr și cum a afectat-o asta pe Ellen și lista poate continua.

Problema cu acest film nu este doar tratarea preponderent din exterior a tulburărilor de alimentație, ci și faptul că, loc să facă lumină asupra subiectului pentru cei neinformați, cumva contribuie la perpetuarea obiceiurilor disfuncționale de către cei care suferă de anorexie. Aspectul emaciat al actriței principale nu a tras un semnal de alarmă, ci a devenit sursă de inspirație (thinspo 1 , 2, 3).

 

lily-collins-to-the-bone-i-cant-stop
https://www.amandarobinspsychotherapy.co

 

Firește că e dificil să abordezi o problemă atât de des întâlnită și prea puțin discutată într-o modalitate care să mulțumească pe toată lumea, însă aici e o miză mai importantă la mijloc. Mass-media are foarte mare influență în rândul privitorilor de orice vârstă, putând determina schimbări de opinie și adevărate campanii ori revelații la nivel individual, care pot schimba traseul vieții. Din cauza aspectelor pe care le-am menționat anterior, To the Bone eșuază în acest sens, rămânând în categoria filmelor mediocre despre afecțiuni psihice.

 

Recenzia PSI

Conexiuni pierdute: cauzele depresiei și anxietății

Am aflat întâmplător despre această carte dintr-un articol care a circulat pe internet, iar ideile sumarizate acolo mi-au trezit interesul față de materialul de bază. Mi-am făcut timp să-l parcurg și consider că e demn de dezbătut, înscă după o scurtă prezentare.

TITLU: Lost Connections: Uncovering the Real Causes of Depression – and the Unexpected Solutions (2018)

AUTOR: Johann Hari (n. 1979), jurnalist britanic, câștigător a numeroase premii pentru activitatea sa, colaborator a numeroase publicații de prestigiu

REZUMAT: cartea de față este împărțită în trei părți. Prima detaliază experiența personală a autorului cu privire la depresie și consumul de antidepresive, precum și studii ce evidențiază faptul că acestea din urmă au un aport redus în ameliorarea afecțiunii psihice. A doua parte explică nouă posibile cauze ale depresiei și anxietății din sfera socială, identificate pe baza a numeroase studii, precum lipsa de sens și a valorilor intrinseci în viața oamenilor, deconectarea de la un mediu natural, izolarea de ceilalți ș.a. Ultima parte aduce în discuții câteva posibile soluții prin care sursele anterior dezbătute pot fi evitate ori transformate în beneficiul individului.

PĂREREA MEA
Premisa lucrării mi se pare bună, fundamentată pe un principiu logic înainte de toate: dacă depresia și anxietatea au o pondere din ce în ce mai mare, înseamnă că se petrece  ceva la nivel global care le declanșează. Desigur, la baza celor două afecțiuni se află factori genetici și neurologici, însă mediul, prin caracteristicile sale, are potențialul de a activa acești factori sau nu. Cum încă nu putem modifica în laborator însușirile înnăscute, ne rămâne să înțelegem ce anume din evenimentele trăite a fost picătura care a umplut paharul și să încercăm să înlăturăm cauza pentru a scăpa de simptome.

Din punctul meu de vedere, Evenimentul X a declanșat un pattern dezadaptativ de reacții sună mai credibil decât Reacțiile dezadaptative sunt o consecință a nivelului scăzut de serotonină din creier. pentru că, în prima situație, individul în cauză poate identifica sursa suferinței sale și poate lucra cu ea, pe când în a doua individul este redus la caracteristicile sale biologice – teorie pe care s-a mizat în Statele Unite la finalul secolului trecut, când piața de medicamente a cunoscut o dezvoltare explozivă și, după cum susțin anumite mărturii și date, nefondată din punct de vedere al eficienței.

În vreme ce soluțiile exemplificate în carte sunt interesante și probabil ar îmbunătăți starea de bine și satisfacția cu viața a multora, aplicarea lor la nivel macro necesită disponibilitatea de a gândi și organiza sistemul într-o manieră cu totul diferită.
Pe lângă costurile ridicate, nu există garanția că acestea ar putea vindeca depresia într-o proporție mai mare decât antidepresivele ori terapia. Cu alte cuvinte, unii indivizi ar putea avea nevoie de un venit mediu garantat pentru a depăși impasul în care se află, alții ar putea avea nevoie să facă pace cu un eveniment traumatic din copilărie ori, pentru alții, soluția ar putea fi o cură de substanțe psihedelice – de aceea este responsabilitatea individului de a se autocunoaște și de a identifica metoda potrivită nevoilor sale.

Pentru cei oarecum familiarizați cu psihologia, Lost Connections nu aduce nicio revelație, cartea fiind mai degrabă explicarea factorului social din modelul bio-psiho-social al tulburărilor psihice într-o manieră accesibilă tuturor. Totuși, schimbarea perspectivei către exteriorul în relație cu interiorul  poate fi binevenită și poate confirma, infirma sau completa concepțiile personale cu privire la acest subiect.

Trebuie menționat că fiecare aspect din carte este susținut de argumente științifice și discuții cu specialiști din diverse arii, ceea ce compensează pentru abordarea simplistă pe alocuri a autorului – ceea ce e de înțeles, dat fiind faptul că domeniul său de specializare este altul. Dar chiar acest lucru, precum și experiențele personale inserate ici-colo imersează cititorul în lectură și ajută la înțelegerea materialului prin prisma celor care și-au descris trăirile.

Luând în consiederare aspectele de mai sus, recomand această carte celor care sunt în căutarea piesei lipsă pentru o mai bună înțelegere a celor din jur, precum și celor care doresc ori au nevoie de o nouă direcție.

Sper că ați considerat recenzia de azi utilă. Dacă aveți sugestii pentru data viitoare, scrieți-mi în comentarii!

Recenzia PSI

Jekyll sau Hyde?

Nuvela pe care o recenzez astăzi este cunoscută în întreaga lume datorită subiectului intrigant și numeroaselor ecranizări realizate de-a lungul timpului. În cele ce urmează, voi prezenta, pe scurt, câteva posibile interpretări ale acesteia din perspectivă psihologică, social-istorică și religioasă.

TITLU: „Straniul caz al doctorului Jekyll și al lui mister Hyde” (publicată inițial în 1886)

AUTOR: Robert Louis Stevenson (1850-1894), poet și romancier scoțian, cunoscut și pentru „Comoara din insulă”

REZUMAT: Prin cartierele rău-famate ale Londrei victoriene își face veacul un anumit mister Hyde, al cărui comportament vulcanic și înfățișare dezagreabilă inspiră repulsie; mai mult, acesta comite o crimă, dar toate dovezile duc spre doctorul Jekyll, un reputat om de știință, care neagă orice implicare. Prietenul și avocatul acestuia, Mr. Utterson, este cel care descoperă legătura dintr Jekyll și Hyde și urmările ei nefaste.

Prezentarea este spoiler-free, deși majoritatea știu deja că Jekyll și Hyde sunt interconectați, fațete ale aceleiași monede. În continuare, voi puncta aspectele care mi-au atras atenția:

✦ Deși această nuvelă este deseori citată ca fiind un exemplu fictiv al tulburării disociative de personalitate (a personalității multiple) și însuși autorul punctează că  Jekyll se referea la Hyde ca la un „altul”, acest fapt este contrazis de faptul că, pentru a trece dintr-o stare în alta, bărbatul trebuia să consume o poțiune obținută printr-un proces alchimic, așadar procesul era declanșat de un element extern de natură concretă, ce infirmă diagnosticul de  personalitate multiplă. De altfel, Jekyll se auto-caracterizează ca fiind ca un „taler cu două fețe” și „cele două firi care se luptau în câmpul conștiinței mele (…) le aveam întru totul pe amândouă” (p.84-85)

✦ Mai mult sens ar avea teoria structurii psihicului a lui Freud, în care Hyde reprezintă Id-ul (Sinele), partea înclinată spre vicii și porniri instinctuale a ființei, iar Jekyll este Ego-ul (Eul), presat constant între „o oarecare voioșie de temperament (…) neînfrânările de care mă făceam eu vinovat” și „caracterul exigent al aspirațiilor mele” (p.84). Așadar, Jekyll era un individ reputat, cu o înclinație către gratificare și, posibil, viciu, care, prin prisma statutului său, nu putea da frâu pornirilor sale; folosindu-se de știință, l-a creat pe Hyde, latura sa impulsivi, egoistă și egocentristă, prin care își putea trăi fanteziile, păstrând nepătată viața lui Jekyll.

✦ Dacă ne raportăm la perioada istorică a publicării nuvelei, aceasta avea loc după teza lui Darwin privind originea comună și asemănările pe atunci privite ca îngrijorătoare dintre om și animal. Societatea victoriană, alertată de această posibilitate, considera autocontrolul și rațiunea ca fiind proprii omului, elemente ce îl separau de bestii, iar oricine se deda viciilor trecea granița către un nivel inferior.„Straniul caz…” poate fi considerat, așadar, ca un răspuns la această viziune, arătând urmările tragice ale înfrânării instinctelor: Jekyll e împins de către standardele societății să se dedubleze, să creeze, prin Hyde, haos, și, în final, să se piardă pe sine.

✦ Referitor la poțiunea care permite trecerea dintr-o ipostază în cealaltă, se poate presupune că este o metaforă a alcoolului care, conform standardelor vremii, era catalizatorul prin care persoanele își pierdeau capacitatea de a raționa, regresând la comportamente regretabile, exact lucrul la care am făcut referire în paragraful anterior.

Indiferent de perspectiva din care este analizată, „Straniul caz al doctorului Jekyll și al lui mister Hyde” rămâne o operă valoroasă în literatura universală deoarece este o alegorie a dualității umane dusă la extrem de constrângerile societății. Este una dintre nuvelele mele favorite nu doar din pricina subiectului vizionar, ci și detaliilor pe care par să le descopăr la fiecare nouă lectură, ce contribuie la conturarea imaginii de ansamblu a conștiinței umane.

Dacă vă pasionează acest tip de puzzle, precum și literatura gothică, vă invit să citiți opera lui Stevenson și să-mi comunicați opiniile în comentarii!

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Recenzia PSI

Înțelepciunea psihopaților

Am revenit cu recenzia unui material care mi s-a părut foarte util și interesant din punct de vedere științific. Dacă titlul nu e suficient pentru a vă stârni interesul, în continuare voi puncta principalele aspecte care m-au impresionat:

Titlu: „Înțelepciunea psihopaților”/„The Wisdom of Psychopaths”

Autor: Kevin Dutton, specializat în domeniul psihologiei experimentale, activând în cadrul Universității Oxford

Anul apariției: 2012

Subiecte abordate:
Presupun că majoritatea asociază psihopatia cu acțiunile criminalilor în serie (dintre care cei mai mediatizați sunt Ted Bundy, BTK, Ed Gein, Charles Manson și John Wayne Gacy), însă subiectul e mai amplu decât atât. Psihopatia este o dimensiune a personalității, o axă, dacă vreți, iar măsura în care fiecare o avem ne plasează pe un anumit punct al acesteia. Trăsătura în sine nu are valențe exclusiv negative; nu fiecare persoană cu scoruri de la medii spre ridicate va deveni următorul Ed Kemper. Din contră, e posibil ca aceasta să devină un CEO de succes ori chiar să salveze vieți din postura de pompier. Paradoxal, nu-i așa?

„Înțelepciunea psihopaților” își propune să explice din perspectivă evoluționistă, fiziologică și psihologică mencanismele psihopatiei, să facă distincția între cele două tipuri de psihopați (cei care ajung în spatele gratiilor și deschizătorii de drumuri) și să descrie pe larg trăsăturile acestora printr-o serie de experimente, întâmplări, discuții cu autorități din domeniu și cu psihopați închiși în centre de maximă securitate.

 

De ce să citești această carte?

✫ în primul rând, dacă te interesează manifestările psihopatiei și mecanismele ei biologice, aceasta este un bun început

✫ stilul în care e scrisă face informația ușor de urmărit

✫ chiar și dacă nu știi psihologie, ți se explică pe scurt tot ce ai nevoie să știi pentru a înțelege materialul

✫ reia unele noțiuni din psihologia generală și explică legătura dintre concepte (ceea ce te face m-a făcut  să mă simt erudită)

✫ e împărțită în capitole subdivizate în secțiuni scurte, cu titluri care stârnesc interesul și sugerează analogii (The Dark Side of The Moon Landing, de exemplu, sau Will the real psychopath please stand up?)

✫ explicațiile se  bazează pe studii validate științific, iar citările sunt făcute în așa fel încât nu îngreunează lectura, oferind piste pentru lecturi ulterioare

✫ cunoștințele autorului în domeniul psihopatiei și eforurile acestuia oferă o imagine de ansamblu a subiectului; unele experimente descrise îi aparțin.

 

*Cartea poate fi achiziționată din librăriile fizice sau din cele online; de pildă, de aici.

Recenzia PSI

The Alienist

În secolul XIX, persoanele cu tulburări psihice erau considerate ca fiind alienate de propria persoană, așadar cei care le studiau se numeau alieniști.

Aceasta este secvența ce marchează începutul romanului „The Alienist” scris de Caleb Carr în anul 1994 și adaptat ca serial marca Paramount Television în 2018. Pentru început, să trecem în revistă plot-ul și personajele.

Rezumat:  New York, anul 1896. Comunitatea e îngrozită de un criminal în serie, ale cărui victime sunt copii imigranți ce-și vând trupul . Pe lângă ancheta condusă de poliție, o investigație paralelă  îi reunește pe doctorul („alienistul”) Laszlo Kreizler (interpretat de Daniel Brühl), reporterul John Schuyler Moore (Luke Evans), prima femeie angajată a departamentului de poliție, Sara Howard (Dakota Fanning) și pe frații Marcus și Lucius Isaacson, dectivi cu pregătire medicală (interpretați de Douglas Smith și Matthew Shear), care lucrează contratimp pentru a preveni o nouă crimă. 

 

 

Deși serialul este fidel acțiunii romanului, acesta din urmă ilustrează mai pe larg impactul crimelor în contextul societății de atunci, veridicitatea datorându-se efortului  de documentare depus de autor, istoric militar la origine.

Ceea ce m-a încântat a fost reprezentarea laturii psihologice: pornind de la Institutul pentru copii al Dr. Kreizler, la rolul lui William James în dezvoltarea noii științe (lucrarea sa, „Principiile Psihologiei”, fiind piatra de temelie în căutarea criminalului) și culminând cu incursiunea în trecutului ucigașului pentru a-i înțelege motivele și pentru  a-i anticipa următoarea lovitură. Atenția la detaliile din sfera psihologică, dar și utilizarea tehnicilor specifice medicinei legale prefigurează, astfel, importanța abordării multidisciplinare în rezolvarea cazurilor de asemenea anvergură.

Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva lui John Moore, ale cărui eforturi de a-și extinde cunoștințele le reflectă pe cele ale cititorului; astfel, noi reușim să punem cap la cap detaliile și să descoperim cauzele comportamentului denaturat ale ucigașului odată cu personajul-narator.

În privința serialului, aș avea câteva amănunte de evidențiat.

Puncte tari:

  • Elementele macabre și scandalizante: aș spune că latura aceasta șocantă compensează pentru ceea ce mi s-a părut a fi un scenariu molatic în unele puncte. La ce anume mă refer? Menționez în treacăt anumite pofte mai puțin firești, viața de noapte în afara legii și acte de cruzime, toate acestea reprezentând mobilul acțiunii, dar și calea de rezolvare a conflictului prin înțelegerea mecanismelor psihologice de la baza lor.
  • Contribuția „alienistului”: dincolo de implicarea lui în cazul central, activitatea lui Laszlo din cadrul clinicii sale e foarte importantă atât pentru definirea lui ca personaj, cât și pentru accentuarea anumitor aspecte legate de ce anume înseamnă sau nu o boală psihică. Doctorul Kreizler are parte de un character arc bine scris și dozat, din punctul meu de vedere.
  • Estetica. Este de apreciat efortul depus pentru a reda atmosfera perioadei, pornind de la decoruri și sfârșind cu stereotipurile, dintre care multe încă sunt prezente și-n zilele noastre. Fun fact:  filmările au avut loc în Budapesta.

 

Puncte slabe:

  • Șovăielile personajelor centrale, aici referindu-mă la doctorul Kreizler și la Sara, în principal. Nu știu dacă e doar problema mea, însă unele personaje episodice precum detectivii Isaacson sau misterioasa Mary mi-au creat o impresie mai pregnantă decât cei doi. Aveam așteptări ceva mai mari în privința jocului actoricesc pentru a pune în valoare conflictele și calitățile unui erudit cu un trecut întunecat precum Laszlo și a unei femei care e nevoită să-și croiască drumul de una singură precum Sara.

 

Una peste alta, The Alienist este o poveste palpitantă despre derapajele minții umane și efectele devastatoare ale acestora. Ce e mai tulburător este că, în cazul de față, criminalul pare a fi un produs al societății, ceea ce ridică întrebările: Cum poți vindeca un asemenea caz? Cum poți împiedica altele să apară?

Vă încurajez să dați o șansă acestui subiect, fie că preferați să-l citiți sau să-l vizionați, deoarece, la peste 20 de ani de la apariție, consider că este în continuare relevant, demonstrând faptul că societatea nu a progresat atât de mult pe cât se crede.

 

Recenzia PSI

Mindhunter

Se spune că prima dragoste nu se uită niciodată. De curând am început să cred zicala asta, având în vedere că, indiferent prin ce arii ale psihologiei mi-aș băga nasul, tot la psihopați mă-ntorc. Lor le datorez faptul că studiez în domeniu și tot lor le datorez și faptul că voi șoma cu diploma în dosar, dar e OK.

În recenzia de azi voi scrie despre un serial recent, ce tratează – ați ghicit – tema mea preferată. Mindhunter e un proiect ce-și propune ilustrarea începuturilor criminologiei prin mijloace inedite. Cu alte cuvinte, doi agenți federali din Departamentul de Științe Comportamentale încearcă să afle ce anume-i determină pe criminali să acționeze în consecință și ce mijloc mai bun decât intervievarea celor mai cunoscuți ucigași ai Americii din anii ’70?

Evident, în cronicile de pe net nu se spun prea multe despre idee, iar cast-ul îi include pe Jonathan GroffHolt McCallany  și Anna Torv, despre care nu știam nimic. Singurul nume cunoscut a fost al lui David Fincher, care a regizat de asemenea Zodiac și Fight Club (recenzat aici), așa că i-am dat o șansă.  Și bine am făcut! Imediat vă explic de ce. 

mindhunter-season-1-charles-manson-agent-ford
Dap, ăla-i Charles Manson.

 

Primul argument în favoarea acestui serial e faptul că e bazat pe evenimente și experiențe reale. Într-adevăr, doi tipi de la FBI, John Douglas și Robert K. Ressler, s-au apucat să înregistreze interviuri prin închisori și uite cum s-a ajuns la o nouă știință pusă în slujba prinderii criminalilor.
*Serialul se bazează pe autobiografia lui Douglas Mindhunter: Inside the FBI’s Elite Serial Crime Unit

Un al doilea lucru fain e că producătorii au recreat interviurile realizate de cei doi agenți cu notorii ucigași în serie ai vremii. Aici intră Edmund Kemper, Jerry Brudos și Richard Speck și ceva îmi spune va fi vorba și de Charles Manson și BTK în sezonul al doilea, ce va apărea anul acesta. Interviurile în sine sunt superb scrise, regizate și jucate; suspansul și tensiunea răzbat dincolo de ecran și mi s-au părut cu adevărat bune.

mindhunter-s1
agenții Ford și Tench la lucru

Un al treilea punct forte îl reprezintă personajele. Deși serialul se concentrează pe crime celebre, ne arată și viața personală a protagoniștilor și e uluitor modul în care munca își pune amprenta asupra lor în numai zece episoade. Încet-încet, contactul cu mințile criminale îi afectează până în punctul în care nu mai știi cine e psihopat și cine încearcă să-i studieze. Chiar dacă nu-mi place agentul Ford, apreciez procesul prin care trece și cum este ilustrat. Cum se spune, it takes one to catch one.

Să spun ceva și despre atmosferă, că, până la urmă, e bomboana de pe colivă. Anii 1970 sunt o comoară din punct de vedere vizual. Mașini, haine și aparatură specifică vremurilor – perioada de glorie a ucigașilor în serie. Dacă printre voi sunt și cei cărora le plac momentele tensionate și detaliile macabre, Mindhunter e pentru voi. Pentru că nu doar că se vorbește despre crime, ci se arată cazuri conexe în toată gloria lor sinistră.

Desigur, nu totul e numai lapte și miere. Aș avea de reproșat ritmul lent al primelor episoade, dar, odată ce-ai trecut de ele, simți că trebuie să afli mai mult (și asta vine de la mine, care nu am răbdare cu serialele deloc). Nu pot spune că se întâmplă excepțional de multe și teribil de rapid, având în vedere că e doar primul sezon, presimt că vom afla mult mai multe. Netflix, să nu te prind că-l anulezi și pe ăsta…!

Da, Mindhunter se simte ca un mix de Hannibal și Zodiac, însă cu un minunat element de originalitate, care m-a făcut să-l devorez și îl recomand tuturor amatorilor de sinistru. Îl puteți urmări subtitrat aici.

t9mo8lu
am lăsat ce era mai fain la final
Recenzia PSI

Portocala mecanică

Acum câteva luni am scris despre demersul câtorva cadre didactice de a crea un grup de discuții pe marginea filmelor controversate. La prima întâlnire s-a discutat despre The Wall, pe care l-am recenzat, atât cât m-a dus capul, aici. Pentru viitoarea vizionare s-a propus Portocala mencanică, însă acest lucru nu s-a mai materializat. Fiind curioasă și harnică, am luat treaba în propriile mâini și iată ce-am aflat.

Portocala mecanică (A Clockwork Orange, în original) este titlul unui roman distopic scris de romancierul englez Anthony Burgess (1917-1993) în anul 1962. Procesul creativ al romanului a durat numai trei săptămâni, fiind efectul diagnosticării (eronate)  a autorului cu o tumoare la creier. Iată un caz în care erorile medicale au avut urmări cel puțin interesante.

Romanul urmărește evenimentele din viața lui Alex DeLarge, un adolescent de 15 ani, așa cum le-a trăit acesta. De la șeful unei bande de cartier, la ucigaș, pușcăriaș, cobai într-un experiement revoluționar, om părăsit de noroc și marionetă a guvernului, Alex povestește cu o sinceritate brutală ce aduce la final a candoare despre stările și motivele care l-au adus în fiecare dintre aceste situații. Cartea în sine se citește ușor, având un ritm alert, ceea ce face fărădelegile descrise cumva și mai greu de digerat prin superficialitatea cu care sunt tratate. Un aspect inedit îl reprezintă limbajul: personajele folosesc un jargon numit nadsat, format din termeni bizari pentru anumite cuvinte; sensul lor se deduce din context, adăugând un plus atmosferei descrise.

ab6dbbf7588ffd15d634e9707a662ed7

 

Câteva cuvinte și despre film: ecranizarea a fost lansată în 1971. A fostregizată de că tre Stanley Kubrick (știți voi, tipul cu Shining), avându-l pe Malcolm McDowell în rolul principal. Dacă aveți curiozitatea să priviți trailer-ul (link), nu veți înțelege mare lucru; cel mult vă va declanșa un episod epileptic. Ei bine, odată ce pelicula începe, situația se schimbă. Treptat, scenariul capătă sens, iar implicațiile ei devin teribile, odată conștientizate. Echipa de regie nu s-a dat în lături de la nimic pentru a accentua brutalitatea poveștii originale. Scenele vizuale, acompaniate de muzica lui Ludwig van, îți trezesc reacții puternice, viscerale. Cum ar zice Alex, super horrorshow. Jocul actoricesc mi s-a părut excepțional, iar toate aspectele cumulate mă determină să consider ecranizarea o idee mai bună decât romanul pe care s-a bazat.

Referitor la partea psihologică a „Portocalei mecanice” (fiindcă, până la urmă, nu degeaba am vrut să fac această recenzie), aceasta se evidențiază încă de la început, când facem cunoștință cu protagonistul nostru. Charismatic, blonduț, cu privire de înger, Alex este, de fapt, un infractor cu sânge rece, ce nu se dă în lături de la nimic pentru a-și menține autoritatea asupra „gășkarilor” săi. Așa cum ajunge să bănuiască un reprezentant al guvernului ulterior, e ceva care-l determină să se comporte astfel, dar și să-și ascundă urmele cu pricepere. Un portret destul de clar al psihopatului, s-ar zice. Nu ai nevoie de multă școală să faci conexiunea asta.

Problema, în universul creat de Burgess, e că închisorile sunt pline de asemenea indivizi. Rezolvarea sugerată de știință este Programul Ludovico, ce garantează să vindece oamenii de răutate, transformându-i în cetățeni docili. Procedeul e unul foarte simplu, ancorat tot în psihologie, dar pe care nu-l voi detalia. Alex trăiește urmările acestuia pe propria piele și ajunge în postura de victimă, deoarece karma nu iartă. Nici așa nu-i bine. Oare ce-i de făcut? Rămâne la latitudinea fiecăruia.

De reținut: Portocala mecanică se învârte în jurul câtorva teme sociale: liberul arbitru, conformismul și umanitatea.

Din punctul meu de vedere, acest proiect a reprezentat o călătorie interesantă, plină de indicii și răspunsuri (și mai plăcută decât încifratul The Wall, îmi permit să adaug). În încheiere, vă las un citat din roman:

„Bunătatea este o alegere. Când un om nu mai poate alege, încetează să mai fie om.” (Partea a II-a, Capitolul 1)

 

 

Recenzia PSI

Fight Club

Sper că realizați la ce risc uriaș mă supun scrind această recenzie, fiindcă prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbești despre Fight Club. Fiind sceptică de la natură, am zis s-o fac și pe asta. Ce se poate întâmpla? Să fiu răpită de un grup de tipi și transformată în săpun?Neah.

Pentru început, câteva date despre subiect.

Romanul scris de  Chuck Palahniuk a fost lansat în gloriosul an 1996 (glorios fiindcă tot atunci m-am născut eu), iar trei ani mai târziu Fight Club a devenit film în regia lui David Fincher, cu Edward Norton, Brad Pitt și Helena Bonham-Carter în rolurile principale. Apare episodic și bunăciunea de Jared Leto, care probabil e ceva vampir.

Personajul-narator, un tip la vreo 30 de ani, cu un aparament mobilat

fight-club-55e235cc9640ade obiecte inutile care dau bine, cu o slujbă de care-l doare-n cot, suferă de insomnie. Ca să-și rezolve această problemă, merge la grupuri de suport pentru toate afecțiunile și, numai după ce aude oameni pe moarte spunându-și păsul, poate adormi liniștit.  Genul meu de om. Viața lui ia o întorsătură nebunească după ce-i cunoaște pe Marla Singer și pe Tyler Durden.

Prietenul nostru, a cărui casă sare-n aer, se vede atras într-o organizație care-și întinde tentaculele incontrolabil, ajungându-se la anarhie și planuri de distrugere a orașului. Totul datorită lui Tyler, care dintr-odată intră în pământ. Uluit și fără a înțelege de Marla îi stă pe cap mai ceva ca o nevastă, amicul nostru se luptă pentru o ultimă fărâmă de sens în viața sa.

Cartea se citește rapid, făcându-te să tresari și să privești scandalizat foaia în multe puncte, iar filmul nu-ți dă răgaz să te plictisești din aceleași motive.

Indiferent dacă ne referim la carte sau la ecranizarea acesteia, cuvântele cheie sunt aceleași: acțiune alertă, personaje memorabile, perspective îngrijorătoare, brutalitate.

Conceptele de la baza proiectului sunt foarte faine, dacă stai să te gândești un pic (dar așa era și doctrina marxistă, mi s-a spus, și uite ce s-a ales de ea!). Câteva dintre ele sunt:
Posesiunile tale nu te reprezintă.
Numai când pierzi tot ce ai devii cu adevărat liber.
Suntem manipulați să fugim după lucruri de care nu avem nevoie, iar în goana noastră uităm să trăim.
Destul de fain, eh? Numai că, la fel ca multe idei îmbrățișate cu prea mult zel, și aceasta ia o turnură violentă.

Dar ce e cu acest Fight Club? În principiu, în fiecare sâmbătă noapte, un grup de tipi se adună într-un subsol și se căsăpesc reciproc până ce unul dintre ei renunță (sau leșină). De ce? Păi de ce nu? giphy

 

Să vă vorbesc un pic despre personajul? personajele principal/e fără să dau spoilere pentru cei care nu știu ideea. Relațiile dintre ele sunt foarte interesante, abia spre final ajungând să înțelegem pe deplin principiile după care acționează. Se oglindesc unul pe celălalt, însă reflexia nu e una tocmai clară. Sunt sigură că Tata Freud ar avea multe de spus din perspectiva instanțelor psihice, dar la fel de interesantă ar fi interpretarea și dacă ne raportăm la tulburarea de disociere. Cred c-am zis destule.  😀

Nu știu dacă Fight Club e alegerea ideală de petrecere a timpului duminică seara, dar n-ar strica să-i dați o șansă dacă spiritul rebeliunii din voi v-o cere. E genul de subiect care permite nenumărate interpretări, toate valabile.

giphy1