moldovenisme · Psycho(logical) Life

Halloween BookList: provocarea monstruoasă

Pentru articolul de azi, am ales să adaptez un book tag postat de blogul La Biblioteca de Ailuz pentru a îmbina două hobby-uri de-ale mele: lectura și supranaturalul. În paragrafele ce urmează, voi lista 13 monștri și cărțile din categoria dark fantasy ce se potrivesc descrierii. Să vedem, să vedem…

 1. DRACULA – cartea care mi-a intrat în sânge și pe care nu am putut s-o las din mână
Dracul de Dacre Stoker și J.D. Barker: cu fire narative multiple ce se îmbină într-un punct de maximp tensiune și presărată cu elemente macabre,  cartea aceasta l-ar face pe Bram mândru

 2. THE BLAIR WITCH – cartea pe care am citit-o cu intermitențe
De obicei duc o carte începută până la capăt indiferent de natura ei, dar cea care mi-a creat dificultăți a fost Dolores Claiborne de Stephen King din cauza subiectului neatractiv din punctul meu de vedere.

 3. EDWARD CULLEN – cartea care mă așteptam să fie sinistră, dar care mi-a stârnit râsul
Poate e o cruzime din partea mea, dar voi pune aici întreaga serie Twilight de Stephanie Meyer pe care am și abandonat-o ca urmare a incompatibilității cu gusturile mele. I like my vampires dark and bloody and my girls sassy and strong, csf.

 4.  FRANKENSTEIN – cartea rigidă ca un cadavru, cu o narațiune prea lentă și care a consumat mult timp
Colecționarul de istorie de Elizabeth Kostova: habar n-am care e plotul cărții ăsteia. Tot ce țin minte e că implică multe deplasări pe Glob, dar de ce și cu ce finalitate – nu se mai știe. Am citit-o având alte așteptări de la ea și s-a dovedit a fi lentă, săracă în suspans, și fără niciun element compensatoriu care să mă țină în poveste (un stil narativ deosebit, de pildă).

 5. OMUL LUP – cartea care a scos la iveală partea sălbatică din mine
Tăcerea mieilor de Thomas Harris; ce poate fi mai interesant decât un subiect de studiu șarmant, inteligent, dar care te poate ucide dacă te apropii prea mult? Ask Clarice, she couldn’t say no to that and neither did I.

 6. CASPER – cartea lejeră pe care nici n-am realizat când (și dacă) am citit-o
Scârba sfântului cu sfoară roșie de Flavius Ardelean, pe care am parcurs-o cu o ușurință ce nu-mi stă în fire; drept urmare, nu-mi amintesc prea multe din această primă carte a seriei. E și vina mea aici, că o bună parte am citit-o pe tren și să zicem că mi-au zburat mințile și-n alte zări.

7. CTHULHU – Necronomiconul cărților de groază, fără de care nu pot trăi câtă vreme nu se află în biblioteca mea
Interviu cu un vampir de Anne Rice este cartea pe care o car după mine prin toate casele, în ciuda faptului că nu am mai citit-o de zece ani. În mod bizar, am senzația că ceva lipsește dacă nu mă pot duce s-o iau din raft când vreau.

 8. PENNYWISE – trauma copilăriei, cartea care mi-a furat somnul
Salem’s Lot de unicul Stephen King. A fost prima roman al său pe care l-am citit și se făcea că treceam printr-o perioadă dificilă într-un an aglomerat, iar pasajele macabre  m-au făcut să verific de două ori geamul înainte să încerc și să eșuez să adorm. E unul din cele mai faine romane cu vampiri de pe lista mea.

 9. MUMIA – cartea aceea îmbălsămată de trecerea timpului și de amintiri, dar care totuși rămâne în picioare
Straniul caz al Dr. Jekyll și a lui Mr. Hyde de Robert Louis Stevenson; dețin un exemplar cu adevărat vechi, dar care se ține bine în ciuda lecturilor mele repetate în încercarea de a-i pătrunde tainele. Recenzia realizată de mine este disponibilă aici.

10. KING KONG – cea mai voluminoasă carte
Aici mă repet în materie de autori, dar adevărul este că trilogia Vrăjitoarele Mayfair de Anne Rice mi-a îngreunat ghiozdanul atunci când mă strecuram de la ore în liceu ca să citesc despre spirite, păpuși voodoo, cadavre înfășurate în covoare și multe altele. Ce vremuri!

11. ZOMBIE – cartea care părea putredă, dar m-a impresionat în final
De obicei mi se întâmplă invers, dar surpriza plăcută de care am avut parte în cazul nuvelei Domnișoara Christina de Mircea Eliade m-a făcut să cred și-n excepții. Nu e un monument de originalitate, iar dialogul mi s-a părut absurd pe alocuri, însă e una din primele opere supranaturale autohtone și trebuie apreciată ca atare.

12. ALIEN – carte neidentificată, fără cap și fără coadă, în ciuda eforturilor mele de a o înțelege
Poate trișez un pic, dar sper că se pune faptul că, teoretic, are (și) extratereștri în ea. Mă refer la Abatorul cinci de Kurt Vonnegut, pentru care nu am avut suficienți neuroni disponibili la momentul lecturii, așadar a rămas un mister misterios.

13. CERBER – cartea intimidantă de care evit să mă apropii de teamă să nu mă muște de cap
IT de Stephen King pentru simplul motiv că e lungă AF și eu stau foarte prost cu răbdarea. Am mai avut o tentativă cu ani în urmă și probabil că situația va rămâne în acest stadiu în cazul în care nu mă lovește subit hărnicia (sau zoreala, cum îmi place mie să-i spun).

Acesta a fost lista mea monstruoasă, un bun prilej de a-mi aminti titluri dragi și de a le vedea în lumina unui felinar nou, că tot se apropie Halloween-ul. Sper că astfel v-am deschis apetitul pentru lectură, pentru horror sau pentru amândouă. Cum arată lista voastră?

moldovenisme · Psycho(logical) Life

Un an de trai nocturn – impresii și concluzii

În articolul de astăzi voi povesti despre experiența trăită de mine pe parcusul ultimul an calendaristic, despre schimbările făcute în stilul de viață și voi confrunta datele științifice cu propriile mele opinii. Pentru început, însă, haideți să clarificăm câteva idei.

Ritmul circadian și tiparele consacrate

     Toate procesele biologice și activitățile zilnice se desfășoară conform unui program predeterminat, numit ritm circadian, ce durează circa 24 de ore. Așadar, alternanța somn-stare de trezie, fazele somnului, digestia, capacitatea de concentrare, toleranța la efort sunt dictate de un „ceas biologic interior”. Acesta, alături de ceasul social (școala, serviciul, timpul liber), ne ghidează programul zilnic. Totuși, cele două ceasuri nu se sincronizează în cazul tuturor persoanelor.
La o extremă avem ciocârliile, care sunt matinale, au un tonus bun de la prima oră a dimineții, însă merg la culcare devreme, iar la cealaltă extremă se află bufnițele, care adorm după miezul nopții, se trezesc târziu și sunt mai productive seara. Aceste diferențe în stilul de viață sunt determinate genetic și, în funcție de ce domeniu vă interesează și ce studii citiți, veți afla avantaje și dezavantaje ale ambelor categorii.
De pildă, ciocârliile par a avea o mai bună capacitate de concentrare și memorare, sunt predispuse la a trăi emoții pozitive, însă tind să fie mai puțin creative și să aibă un IQ mai mic.
Bufnițele sunt mai productive, ceva mai inteligente și creative, însă sunt predispuse la a resimți emoții negative, la dependența de substanțe și pot avea trăsături din triada negativă (psihopatie, machiavelism și narcisism).
Ritmul circadian are variante intraindividuale de-a lungul vieții: dacă în copilărie suntem matinali din cauza programului școlar, în adolescență și tinerețe tindem să stăm treji până mai târziu, iar către maturitate și bătrânețe redevenim matinali. Totuși, ceea ce arată cele mai multe articole citite de mine este că dezechilibrele apar atunci când ceasul biologic și cel social sunt desincronizate, ducând la epuizare psihică și fizică. Este important să ne cunoaștem propriul ritm biologic atât în alegerea partenerului de viață astfel încât relația să nu aibă de suferit de pe urma diferențelor, cât și în alegerea jobului. Persoanelor matinale li se potrivește un job de la 9-17, pe când cele nocturne sunt mai productive atunci când lucrează în tura de noapte ori de acasă, unde își pot gestiona singure activitatea.

Experiența mea

Dintotdeauna mi-a fost dificil să mă trezesc dimineața și-mi consumam întreaga energie încercând să-mi țin ochii deschiși la școală, căci adormeam târziu.

Mi-a devenit limpede că sunt păsăre de noapte pe la 12 ani, când a început seria verilor mele nocturne. Rămâneam ore întregi trează uitându-mă la televizor, citind pe ascuns sau scriind mesaje – pentru că astea erau cam toate luxurile de care dispuneam la vremea aia. Am observat că, într-adevăr, sunt mult mai productivă noaptea, cele două  mari proiecte de până acum (draftul romanului și lucrarea de licență) fiind executate doar în timpul nopții. Cu riscul de a părea ceva extraterestru, sesiunile au devenit perioadele mele preferate din facultate, întrucât îmi ofereau libertatea absolută, iar performanța mea a avut numai de câștigat întotdeauna.
De când cu masterul, ale cărui cursuril sunt seara, am avut posibilitatea să-mi fac de cap și iată ce concluzii am tras pe parcursul acestui an (mai 2018-vara 2019):

AVANTAJE

 am dormit cât pentru toți anii anteriori de învățământ; țin să precizez faptul că obișnuiam să merg la culcare în jur de 4 dimineața și dormeam până pe la prânz, așadar numai programul de somn s-a modificat, nu și numărul orelor; înainte dormeam maxim șase ore pe noapte, întrucât adormeam târziu și suna alarma mult prea curând
 am avut parte de mai puține distrageri de ordin social, ceea ce mi-a sporit productivitatea. Când singura fereastră luminată de pe toată strada e a ta, nu prea ai cu ce să pierzi vremea, so you get shit done, fie că e vorba de scris, învățat, editat sau dat cu mătura (asta dacă închizi netul).
am avut mai mult timp pentru mine și activitățile care-mi fac plăcere, funcționând după propriul meu program
 m-am bucurat de câteva spectacole naturale fenomenale, precum apusuri de lună, răsărituri de soare și furtuni memorabile, pe care cei care se odihneau ori care deja plecau la muncă le-au ratat
 nu am mai resimțit stresul și nici oboseala asociate trezirii matinale, nici aversiunea de a ieși din casă la ora la care unele găini încă mai moțăiau;
 m-am putut concentra mai bine asupra activității academice, deși se întâmpla să stau la faculate și după ora 21, întrucât acela era momentul meu maxim de atenție și concentrare

DEZAVANTAJE

✘ am fost în contratimp cu restul lumii, spre disperarea cunoscuților mei, cărora nu le răspundeam cu orele, ori care m-au dat dispărută în câteva rândur. De asemenea, am avut câteva dificultăți cu vecinii, cărora nu le puteam cere să nu mai facă zgomot ziua pentru că eu încă nu-i făcusem norma de dormit.
 bufnițele au ceva dificultăți când e vorba de traiul în comun: adesea aveam chef de ascultat Rammstein în draci, dar era trei dimineața și trebuia să recurg la căști (dar nu întotdeauna)
✘ activitățile sociale sunt oarecum restrânse dacă e vorba de shopping, dar se pot înlocui cu plimbări și sleep overs (mai sunt la modă? eu sunt pentru!), mai ales vara
✘ am resimțit oarece dezorientare temporală, întrucât, pentru mine, ziua anterioară se termina când mă culcam și noua zi începea când mă trezeam pe la amiază; noțiunile de ieri, azi și mâine erau relative
✘ revenirea temporară la un program obișnuit cu prilejul examenelor sau a altor evenimente e ATROCE. Preferam să nu dorm deloc decât să ațipesc două ore până în momentul în care trebuia să ies pe ușă, ceea ce mă făcea să mă dau peste cap într-un mod neplăcut.

cut

Așadar, cu bune și cu rele, aceasta a fost experiența mea ca pasăre de noapte. Dacă nu apar schimbări majore, cred că voi continua acest stil de trai, întrucât e potrivit tendinței mele înnăscute, iar starea mea de sănătate este în parametri. Cheia este moderația și echilibrul: suficient somn și soare, o alimentație potrivită vârstei și, recunosc, ceva mai multă mișcare.

Aceasta a fost povestea mea. Vă las mai jos o serie de link-uri pe care le-am consultat și eu și care sunt un punct de plecare dacă vă interesează subiectul. M-ar bucura să vă aflu impresiile și să vă citesc experiențele matinale sau nocturne în comentarii! Documentare plăcută!

Informații suplimentare

1. Are You a Morning Lark or a Night Owl?
2. Being a ‘night owl’ could kill you, study finds
3. Brain connections that disadvantage night owls
4. Circadian Rhythms
5. Links between Circadian Rhythms and Psychiatric Disease
6. Night Owls and Early Risers Have Different Brain Structures
7. Nine Signs and Personality Traits of Night Owls That are Easy to Spot
8. Up All Night: 7 Little-Known Facts About Night Owls
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ritm_circadian

 

moldovenisme

Cum m-a schimbat facultatea

Orice experiență nouă, care te provoacă, are un anumit efect asupra ta, fie el de lungă sau scurtă durată. Așa cum reiese din titlu, astăzi voi discuta despre cele mai importante aspecte pe care facultatea mi le-a relevat despre mine în general și eventuale schimbări în gândire. Iată, așadar, aspectele pe care le-am observat de-a lungul timpului:

❖ Am reușit să mă cunosc mai bine. Poate suna clișeic, având în vedere că am terminat specializarea de psiho, unde nu m-am dus ca să construiesc avioane, dar vreau să clarific la ce anume m-am referit. Deși nu am urmat vreun program de dezvoltare personală, am făcut nenumărate teste validate științific și am citit nenumărate interpretări. Înțelegând conceptele, am început să-mi explic singură anumite aspecte și să le pun în legătură cu experiențele trăite. Nu e vorba de cifre și scale, ci de un proces în spirală, la care mereu se adaugă informații noi, care vin în completarea celor vechi. În sensul ăsta, am început să țin un un jurnal, în care zilnic răspund la câte o întrebare și astfel pun cărămidă peste cărămidă și încerc să-mi stabilesc unele obiective. Dacă vă interesează, iată după ce mă orientez eu în luna mai (click aici).

❖Am conștientizat aspecte care altădată treceau neobservate. Cumva, această idee se leagă de prima, în sensul în care am devenit mult mai self-aware de modul în care reacționez, interpretez și interacționez în diferite contexte, în loc să trec prin realitate ca un zombalău. Firește, e ușor să cazi în vechile tipare atunci când te frustrează ceva sau ai obosit, însă practica ajută mult.

❖ Încerc să aflu „de ce”. În spatele gândurilor și comportamentelor există niște cauze, uneori atât de adânc îngropate, încât adesea nici nu sunt bănuite (știa tata Freud ce știa!). Este important pentru mine să încerc să fac lumină asupra motivelor și să văd dacă ele sunt constuctive, întemeiate, ori dimpotrivă și cum anume pot lucra cu ele. Firește, demersul acesta e dificil și nu se poate realiza mereu individual, însă pentru asta s-au inventat terapeuții! 🙂

❖ Mi-am dat seama că, adeseori, răspunsul este „depinde”. În vreme ce psihologia, ca orice știință, se concentrează pe generalități, acestea sunt doar puncte de reper atunci când ai în vedere un caz anume, un OM cu un anumit trecut, valori și idealuri poate diferite de ale tale și pe care trebuie să-l respecți ca atare. Ceea ce el trăiește depinde de foarte mulți factori pe care trebuie să ai răbdare să-i cunoști înainte de a putea oferi un răspuns.

❖ Mi-am diversificat aria de interese și preocupări. Să fie clar, tot pe psihopați am rămas setată (!), dar, având acces la o gamă largă de subiecte și documentându-mă pentru diferite proiecte, am identificat și alte arii care merită aprofundate. Poate că voi face o listă în viitorul apropiat.

Ce au în comun toate aceste idei este nivelul profund și modul subtil în care se manifestă. Facultatea nu a fost într-atât de traumatizantă încât să mă reconfigureze total, însă consider că ele ar putea constitui piatra de temelie pentru o etapă nouă din parcursul vieții mele.

Mi-a făcut plăcere să scriu un articol cu temă personală, ceea ce nu am mai făcut de mult Ca de fiecare dată, vă mulțumesc pentru lectură și vă aștept comentariile cu multă curiozitate!  

 

moldovenisme

Psihologi fictivi pe care aș vrea să-i cunosc

Rolul modelelor în progresul profesional este crucial, mai ales pentru cineva care face primii pași timizi în domeniul de activitate ales. Sursele de inspirație pot varia, în funcție de interesele și aspirațiile fiecăruia dintre noi, așadar vă voi prezenta, în cele ce urmează, psihologi de pe micul ecran ce mi-au atras atenția și de ce.

 

  1. CHLOE SAINT-LAURENT din Profilage: psiholog criminolog, roșcată, cu un comportament bizar pe alocuri și mândră deținătoare a unui peștișor, Chloe nu se dă în lături de la nimic pentru a rezolva cele mai bizare cazuri din capitala franceză. Pe parcursul a șapte sezoane, protagonista învață sensul camaraderiei, rezolvă anumite conflicte din trecut și evoluează către o mai bună versiune a sa, toate acestea fără a renunța la geanta sa de un galben aprins, unul din elementele  ei distinctive.
    Motiv: M-am identificat cu ea de la prima vizionare, deoarece mi-a plăcut nonșalanța ei și modul în care s-a integrat, treptat, în echipa de investigații, nerenunțând, totuși, la micile ei ciudățenii. Dincolo de stângăciile ei în contexte sociale, Chloe este o specialistă desăvârșită, reușind să reconstituie adevărul pe baza celor mai mici detalii. Departe de a sta închisă în birou, aceasta preferă să iasă pe teren, să conducă interviuri și chiar se lasă răpită pentru a duce un caz la bun sfârșit. Chloe a jucat un rol în alegerea mea de a a studia psihologia și întruchipa, într-un timp, cariera mea ideală, cea de profiler.Profilage-TF1-Clap-de-fin-pour-l-inoubliable-Saint-Laurent
  2. CAL LIGHTMAN&GILLIAN FOSTER din Lie to me: cei doi sunt parteneri la o firmă ce oferă consultanță specializată în cazurile dificile, expertiza lor constând în analizarea limbajului trupului și a stării psihologice a indivizilor suspectați de comiterea infracțiunilor.
    Motiv: în afară de faptul că ar fi distractiv să devin ținta analizei și comentariilor acide ale lui Lightman, aș fi interesată să urmez parcursul profesional al lui Gillian. De altfel, climatul  de la sediul acestora mi se pare un loc bun în care mi-aș putea căli nervii și în care aș putea deprinde câteva abilități utile. Mi-ar plăcea să dețin determinarea lui Lightman și diplomația de care dă dovadă Gillian.Lie-to-Me-Bullet-Bump-Recorded-Jul-26-2010-KTTVDT21-32-32
  3. LASZLO KREIZLER din The Alienist.  Kreizler este psihologul bun la toate: clinician, criminolog și specialist în psihologia copiilor, conducând un institut axat pe consilierea și reabilitarea acestora.
    Motiv: consider că are un palmares complex, ținând cont de faptul că toate acestea se întâmplă în anii 1890, când psihologia era un domeniu relativ nou. Firește că totala lui dedicare față de cauza sa și analiza minuțioasă a cazurilor caz e impresionantă, însă omul din spatele profesionistului e cel care m-a intrigat, deoarece a reușit să-și transforme trecutul și defectele în instumente prin care îi poate înțelege și ajuta pe ceilalți. Dacă aș putea, aș împrumuta acest aspect, anume capacitatea de a „mă trata” pe mine înainte de a încerca să-i ajut pe ceilalți. (Dacă doriți să aflați mai multe despre serial și cărțile de la baza lui, puteți citi recenzia pe care am postat-o aici.)Our-weaknesses-sometimes-serve-us-better-than-our-strengths.jpg
  4. PAUL WESTON din In Treatment: activitatea sa ilustrează pregătirea, eforturile și  abilitatea necesare pentru a fi terapeutul capabil să formezi o relație profesională cu cele mai dificile firi
    Motiv: sunt abia la începutul serialului, însă m-a impresionat flexibilitatea de care a dat dovadă în ședințele pe care le-am observat, lucrând cu adolescenți impulsivi, membri ai forțelor aeriene și oameni care nu se mai regăsesc în propriile vieți. Paul reprezintă prototipul terapeutului și încerc să mă folosesc de experiențele ilustrate în serial pentru a-mi decide propriul traseu profesional. tumblr_inline_pg065mq58W1t1qj47_500
  5. WILL GRAHAM&ALANA BLOOM din Hannibal: dintr-un serial plin de psihologi cu porniri criminale, îi aleg pe cei mai infensivi (?). Cei doi sunt cooptați de FBI pentru prinderea Ucigașului din Chesapeake, de unde lucrurile o iau la vale și, firește, aceștia sunt nevoiți să-ți păteze propriile mâini cu sânge pentru a rămâne în viață.
    Motiv: datorită empatiei sale ieșită din comun, Will este capabil să reconstituie evenimentele care au dus la crimă, să pună cap la cap probe aparent irelevante și să intre în pielea infractorilor până când ajunge să se confunde cu ei. Sunt mai mult decât curioasă în legătură cu mecanismele acestui transfer și de aceea aș vrea să învăț de la maestru (și poate m-ar ajuta și în privința fricii mele față de câini!). Cât despre Alana, ea este simbolul renașterii din cadrul serialului, viața ei luând o turnură șocantă în urma unui accident îngrozitor; mi-ar plăcea să discut cu noua-Alana și, poate, să o conving să mă angajez la instituția pe care o conducehanibal-3-09-alana-and-will
  6. SIDNEY FRIEDMAN din M*A*S*H: aici trișez puțin, întrucât Sidney este psihiatru militar, trimis pe front în cadrul Războiulul din Coreea, unde se preocupă atât de problemele de ordin psihic ale soldaților, cât și ale personalului medical. Dincolo de pregătirea medicală, are un simț sec al umorului și este un bun jucător de poker.
    Motiv: ceea ce mă face să-l simpatizez este modul în care se raportează la traumele suferite de pacienții săi: capacitatea de a-i asculta activ, atitudinea suportivă, calmul desăvârșit, umorul (acolo unde este cazul) și faptul că e capabil să ofere soluții alternative la diversele probleme. De curând am văzut un episod în care acesta a sugerat un uriaș foc de tabără pentru a ridica moralul americanilor, ori în care s-a lăsat antrenat într-un joc imaginar de handbal, demonstrând că psihicul uman are nevoie de astfel de descărcări aparent fără noimă și că aceste procedee sunt strategii de ajustare la stres, atitudini pe care le aprob în totalitate.allan-arbus-today-main.jpg

 

Aceștia sunt specialiștii de pe micul ecran care m-au impresionat; firește, lista rămâne descisă și mi-ar plăcea să o îmbunătățesc, așadar vă aștept sugestiile și reacțiile!

moldovenisme

Doi ani de blogăreară

Azi, întâi februarie, se împlinesc fix doi ani de la prima mea postare în calitate de blogger. Aș zice să nu accesați hyperlink-ul pentru că e pericol de cringe, dar tot ce scriu eu e din categoria asta, așa că go ahead, torture yourself!

La fel ca majoritatea lucrurilor pe care la fac, blogul a fost un experiment.

Eram în prima mea sesiune și aveam

5q7nunevoie de o distragere. Pe principiul de ce nu?, mi-am propus să scriu experiențele prin care treceam ca urmare a mutării de acasă și a începerii facultății și, până să mă dezmeticesc, am ajuns la a doua aniversare. Ce repede trece timpul când te distrezi*!

 

 

(*Distracția înseamnă, pentru mine, acele activități care n-au niciun Dumnezeu, rezultând în tot felul de amintiri pe jumătate conștiente cu ajutorul cărora trec peste căderile nervoase cauzate de facultate.)

Dacă tot sărbătoresc, să explic și de ce, corect? Ia să aruncăm o privire la ce-am făcut în cei doi ani de activitate.

Am avut câteva experiențe faine, pe care le-am descris aicișa pentru orice curios: am fost la vreo două workshop-uri (1&2), am avut parte de o scurtă vizită la laboratorul de criminalistică , am aflat care-i treaba cu institutul universității  și-am făcut practică la un ONG.

Curiozitatea m-a împins să mă documentez pe diverse subiecte și să le dezbat cum m-am priceput. Printre ele se enumeră  empatia, sinestezia, psihopatia  și alte chestii care se termină în -ia.

De la o vreme, am început să văd viața cu ochi de psiholog (cum ar zice o persoană doctă) și să recenzez anumite cărți, seriale și filme care abordează tematici din domeniu. E dificil să aleg, dar cred că seria mea preferată rămâne Hannibal.

Toată treaba asta cu blogul s-a dovedit utilă pentru că mi-a stimulat nevoia de cunoaștere și m-a ajutat să filtrez și să transmit informația astfel încât să fie pe înțelesul eventualilor cititori.

Apropo de asta, observ o creștere în numărul vizualizărilor și vă mulțumesc pe această cale, oameni faini! giphy1

Bun-bun, o să ziceți, și-acuma ce urmează?

Chiar nu știu. Una din problemele mele majore e că nu-mi face niciodată planuri (sau, dacă le fac, eșuez în a le respecta).
Ideea e că o să-mi văd de blogărit în continuare, aducând în atenția voastră subiecte pe care le consider intresante. Am deja câteva pe listă. Desigur, accept propuneri și idei, așa că îmi puteți scrie în comentarii sau pe pagina pe Facebook ce ați vrea să dezbat pe blog.

Până una-alta, școală/sesiune/serviciu ușor/ușoară tuturor și să ne citim cu bine!

moldovenisme

Școala fără pedagogi

Zilele trecute, la un curs, s-a pus problema nivelului educației dinteacher-meme-50-becoming-a-teacher România în comparație cu restul Europei și s-au adus în discuție câteva posibile cauze. Una dintre ele este, clar, lipsa aplicabilității informațiilor care ni se îndeasă în cap doișpe ani de zile.

O altă cauză este nivelul de pregătire al dascălilor noștri: în fiecare vară vuiesc știrile că vai! ce note mici se iau la definitivat! Dacă nici măcar învățătorii nu iau examenele, ne mirăm că la BAC e jale? Se spune că omul, cât trăiește, învață. Una e ca profesorul să-ți îmbunătățească tehnicile de predare pe parcurs, cum e și normal, și alta e să nu aibă din capul locului harul de a preda. Chiar o persoană din sistem a recunoscut faptul că, la noi, ajunge prof numai ăla care-a făcut o școală și n-are unde altundeva să se angajeze.

Sistemul nostru de învățământ nu pune  accentul pe dezvoltare personală și relaționare. Profesorul nostru tipic e acel individ (inteligent, dacă ai noroc!) care pur și simplu împărtășește informații, monoton, conform unei programe arhaice. Pentru ca el să poată face asta, la oră trebuie să fie liniște, deci uneori (sau mai mereu, depinde de clasă) trebuie să facă și pe gardianul, pe principiul ora mea, eu tai și spânzur. Nu contează că respectivul nu știe să explice pe înțeles sau că nu are imaginația de a transforma ora într-una interactivă. Nu, contează să scrie în condică faptul că și-a ținut ora și cam atât.

Pe mulți dintre aceștia îi vedem, pe la cincizeci de ani, sătui de predat, privind fără pic de simpatie sau empatie elevii din fața lor, dorindu-și să iasă odată la pensie și să planteze margarete în curte, în tihnă. Aceasta e o formă a fenomenului de burnout.

De curând am citit într-o carte următoarea idee: burnout-ul se manifestă doar la cei a căror activitate nu coincide cu vocația. Cu alte cuvinte, dacă nu ești făcut pentru a preda, acest lucru se va întoarce asupra ta sub forma frustrărilor, a performanței scăzute în lipsa motivației intrinseci și a unui sentiment de alienare față de sine.

Nu doresc să se înțeleagă faptul că toți dascălii sunt astfel. Problema este că aceștia reprezintă majoritatea.

Partea de instruire este, din câte am observat în cadrul facultății mele, destul de bună: Modulul Psihopedagogic accentuează partea de interacțiune la oră și învățarea prin joacă. Și-atunci, unde-i problema? Nu vreau să intru în legile educației și programă, fiindcă nu le cunosc și nu cred că buba este strict pe acest segment. Eu consider că nu se fac eforturi pentru o mai bună selecție a personalului didactic, astfel încât dascălii să-și facă meseria cu drag și să caute să devină mai buni (sau măcar să nu dea senzația că s-ar arunca pe geam cu prima ocazie).

Cer prea multe? Aș zice că nu. Nu știu dacă am întâlnit trei pedagogi în adevăratul sens al cuvântului în anii mei de școală. Și restul? Mai bine să nu intru în detalii; doar recitiți ce am scris mai sus.

Eu, de exemplu, aș fi cel mai prost profesor din univers pentru simplul fapt că interesele mele nu cuprind această arie. Sunt conștientă că încă o diplomă, acolo, la dosar nu mi-ar fi stricat, dar îmi rămân fidelă mie însămi. Adevărul este că disprețuiesc școala românească și nu vreau să fiu parte din ea. Ce am făcut de curând? Desigur, m-am întors la școală în postura de prof. Răzbunarea Universului.

stressful-teaching-who-says-teaching-is-stressful-im-25-and-i-feel-great

Românul e mereu nemulțumit, iar eu îmi asum această afirmație. În semestrele trecute muream de necaz că facultatea nu ne-a asigurat locuri de practică. Acum, că în sfârșit s-a întâmplat asta, îmi doream ca facultatea să nu se fi implicat.  În loc să ne lase să ne continuăm stagiile începute în prima parte a anului, ni s-a cerut, în doi timpi și trei mișcări, să realizăm o activitate pe care s-o susținem la o clasă de liceu. Cu plan de lecție, materiale și toate cele.

Momentul ăla în care vrei să faci ceva legat de propria ta specializare, adică PSIHOLOGIA, dar ești aruncat în aceeași oală cu pedagogia. Adevărat, inițial era facultatea de psihopedagogie, dar vremurile alea au trecut. Avansăm și noi un pic? Ne facem psihologi când suntem mari? Se pare că nu.

În vreme ce colegii care fac modulul și-au exersat abilitățile de predare, eu am fost total dezamăgită de această activitate.

În primul rând, pentru faptul că totul a fost din scurt, iar comunicarea dintre instituții a fost foarte proastă. Nu s-a putut stabili un program comun de mers la liceu; drept urmare, mulți colegi de-ai mei încă nu și-au susținut ora.

În al doilea rând, m-au trimis pe mine-n școală.  Iar. E a doua oară când mi se face această „bucurie”. Deși activitatea a decurs bine în general, iar feedback-ul liceenilor a fost pozitiv și încurajator, eu n-aș mai repeta experiența de bună voie. De ce? Fiindcă n-am stofă de pedagog, simplu. Decât să las în urmă doar elevi nelămuriți și rezultate nesatisfăcătoare, mai bine las pe altul în locul meu, care poate se pricepe la asta.

Dacă respect profesorii mai mult acum, că știu câtă pregătire e necesară doar pentru o singură oră? Nu. Eu respect orice persoană care-mi vorbește pentru simplul motiv că așa mi se pare civilizat, indiferent dacă mi-a fost dascăl, vecin sau un trecător. Încă aștept motive să respect profesorii ca și categorie ocupațională formată din prea puțini pedagogi.

moldovenisme

Scopul acestui blog

 

Observ că există un interes în creștere față de domeniul psihologiei. Noțiuni ca tulburări psihice, sindrom, test de personalitate și legătura dintre psihic și neuroștiințe trezesc zeci de întrebări cu privire la noi înșine și nu numai.

Ca studentă la specializarea Psihologie, am decis să fac lumină asupra câtorva teme în limita propriilor capacități de documentare și înțelegere. Încerc, aici, pe blog, să împărtășesc ceea ce aflu nou într-un stil clar și colocvial, presărat cu glume mai mult sau mai puțin reușite, dar cu siguranță entuziaste.

Pentru a putea naviga cu ușurintă printe postări, voi face o trecere în revistă a categoriilor blogului:
Secțiunea de contact, ce include conturile de e-mail, facebook și twitter ale blogului
❖Secțiunile de Licență și Master, care cuprind experiențele mele din timpul anilor de studiu, materiile studiate, activitățile la care am participat, precum și impresii din sesiune
Secțiunea subiectelor din domeniu, în care explic procesele psihologice care mi-au atras atenția
Recenzia Psi, în care îmi spun părerea despre filme și cărți ce tratează diverse tematici de specialitate
❖ Secțiunea „moldovenisme” cuprinde postări personale, prin intermediul cărora sper să mă cunoașteți mai bine

Vă invit să vă hrăniți setea de cunoaștere cu articolele de pe blog, iar dacă sunteți pasionați de un subiect încă nedezbătut, nu ezitați să-mi spuneți! Vă aștept la discuții atât aici, cât și pe pagina de facebook, Psycho-logical life.  De asemenea, vă invit să urmăriți postările prin abonarea la blog via wordpress sau prin adresa de e-mail.

Lectură plăcută!

psychology_shield.gif

moldovenisme

Horcrux

horcrux, horcruxuri = termen din universul ficțional (din păcate) Harry Potter, care desemnează un obiect/ființă ce conține o parte din sufletul unui vrăjitor; câtă vreme obiectul respectiv este în stare bună, vrăjitorul nu poate fi ucis; tactica la care a apelat Voldemort pentru a deveni nemuritor. (Nu prea a funcționat, eh, Voldy?)

Ce legătură are definiția cu postarea de astăzi? Ne lămurim imediat. Așa cum unii poate știți, am creat un sondaj de opinie pe pagina de facebook Psycho-logical life, cerând sugestii în privința următorul subiect despre care ar trebui să scriu. Apeciez timpul și interesul manifestat de cei care au votat. Răspunsurile lor m-au luat prin surprindere. Aparent, lumea vrea să știe ce e-n suflețelul meu (dar m-a întrebat cineva dacă am așa ceva?!).

 rez

Ceva drag mie. După ce am stat puțin pe gânduri, mi s-a aprins beculețul. Ce lucru mai frumos decât o scurtă călătorie în trecut pentru a-mi aminti cele mai frumoase experiențe?

  1. Vechiul meu telefon

Vă invit înapoi în vremea în care erai cineva dacă aveai un flip phone sau, cum li se zice, telefoane cu clăpiță. Al meu Samsung e perfect funcțional după patru ani de utilizare intensă (tastele crăpate atestă asta) și trei de repaos. Acesta e telefonul meu de suflet și, cum am avut senzația că restrângerea accesului la internet nu-i o chestie deloc rea, l-am scos la înaintare. Mi-am propus de la începutul vacanței să recurg la el; astăzi e a noua zi de coabitare și ne înțelegem la fel de bine ca-n vremurile vechi.

Câteva motive pentru a reveni la vechiul telefon?

  • economia de curent electric (eu pe-al meu l-am încărcat numai o dată în 9 zile);
  • pentru că adesea se blochează când vrei să folosești datele mobile, ai mai mult timp să te uiți la soare sau să vorbești cu prietenii atunci când ieși la o cafea;
  • pentru că de cele mai multe ori camera lasă de dorit, prietenii tăi vor trebui să facă pozele, iar tu vei avea mai puține selfie-uri de inventariat;
  • s-ar putea să aibă un difuzor mai bun decât actualul telefon și, dacă vrei să te izolezi de lume, scoate-ți căștile și își va face treaba (Rexy al meu e campion la categoria asta);
  • te vei distra uitându-te prin agendă, mesaje și galerie, unde sigur sunt stocate amintiri;
  • scade tentația și obsesia de a fi conectat mereu la N rețele și aplicații, oferindu-ți mai mult timp pentru tine (eu am citit vreo trei cărți, am făcut curat în toată casa, am fost la o aniversare și m-am jucat cu peștele familiei de când mi-am schimbat telefonul);
  • scade riscut de a-ți fi furat (cine ar vrea o vechitură? dar e o vechitură cu valoare sentimentală!).

Așa arată Rexy. Stickerele sunt așa din clasa a zecea. Obișnuiam să tastez mesaje în timă ce mă uitam în ochii profesorilor, iar iarna îl ascundeam în cizmele acelea lungi care nu prea se mai poartă azi. Vremuri!

2.  Cititul

Oricât de dubios sună asta, pentru mine cititul nu a fost niciodată o corvoadă. Cum spunea și un tip iluminat, trebuie numai să găsești romanul sau genul potrivit pentru tine și abia atunci vei descoperi gustul lecturii.

În această vară nu m-am complicat cu subiecte savante, ci mi-am permis să mă lăfăi în genul meu preferat care a rămas neschimbat de când am învățat literele, anume cel gothic. Dacă ar fi să rezum într-un cuvânt vara asta din punct de vedere literar, acesta ar fi nemuritor.  Nu vreau să intru în detalii, dar câteva dintre autorii citiți au fost Virginia Woolf, Simone de Beauvoir, Kurt Vonnegut, Joris-Karl Huysmans și Mircea Eliade.

14302421_1068098936618865_1489506249_n.jpg
long live the almighty e-reader!

 

3. Coloratul

Nu e o surpriză faptul că sunt înnebunită după colorat, am mai scris despre cunoscutele cărți de colorat pentru adulți. Îmi amintește de vremurile bune de la grădiniță, când făceam florile verzi numai pentru că așa voiam eu! Am fost rebelă dintotdeauna, da. Vreau numai să vă arat la ce scenă am ajuns și, cine știe, poate îmi oferiți niște sfaturi în materie de cromatică.

f.PNG

4. Scrisul

Am săpat în abisurile internetului pentru a găsi prima…chestie postată de mine vreodată. E vorba despre un fanfic inspirat din animeul YuYuHakusho (care e un must-see pentru orice otaku!). E din 2008 și, spre satisfacția mea, scriam corect și foloseam semnele de punctuație așa cum trebuia. Cu diacriticele, acțiunea grăbită și dialogul stăteam mai rău, dar, per total, a fost amuzant să recitesc și chiar sunt mândră de imaginația mea de atunci.

g.PNG
cam așa stătea situația pe vremuri

Acestea sunt horcrux-urile mele, lucrurile, ideile și visurile la care m-am întors în ultima perioadă.

 

Vara aceasta a fost una a redescoperirii și a amintirii pentru mine. Sunt curioasă, voi cum v-ați petrecut vara? Ce gânduri v-au măcinat, ce experiențe noi ați trăit, ce locuri interesante ați vizitat?

moldovenisme

Vampireală

De obicei am nevoie de doar câteva minute pentru a convinge oamenii că nu am toate țiglele pe casă; când mă simt în formă, e suficientă și o singură propoziție. Cei care mă cunosc s-au obișnuit deja cu ideea și, cum „cazarea” la ospiciu e scumpă, am rămas în libertate, ba chiar am ajuns și la facultate.

Dacă tot am atins acest subiect, vă propun o întoarcere în trecutul nu foarte îndepărtat.

Sesiune. Stres. Iminența primului examen oral de care eram terifiată. O seară de marți, mai puțin de douăsprezece ore până la susținerea probei. La ce s-a gândit creierul meu în vreme ce mă zgâiam pe pereți? Vă spun imediat.
Bă, vine 7 iulie, bă. Trece un an de când am terminat de scris vampirii. Ar fi mișto să sărbătoresc asta, dar cum? Și numai ce-mi amintesc eu că îmi propusesem oricum să fac  un cosplay vara asta. Și creierul meu: Apăi n-o fi bai dacă-l faci mai devreme, no?

Date generale

Pentru a fi clar despre ce vorbesc: azi, 7 iulie, se împlinește un an de când am terminat de scris și postat prima mea tentativă de roman. Bineînțeles că este cu vampiri, iar acțiunea are loc în Brașov (cum le aranjează Universul pe toate!). M-am gândit să încerc să recreez anumite scene din roman, portretizând un personaj secundar care îmi este foarte drag, M. Dacă v-am trezit interesul, lucrarea se numește „Intrusa” și poate fi citită online aici.

Detalii din culise

Acestea fiind lămurite, continui relatarea. M-aș fi apucat de treabă chiar atunci, dar examenul bătea la ușă și – drăcia dracului! – nu aveam nici hainele necesare. Poate că unii din cei care citesc postarea știu ce anume a urmat: ca adolescentul modern, am dat sfoară-n facebook pe grupul anului că voiam să împrumut o geacă de piele, o pereche de încălțări și că aveam nevoie de cineva care să piardă câteva ore cu mine, făcând poze la mirobolantul meu fizic.
Colegii mei, oameni faini, au început să arunce like-uri și încurajări, felicitări și sugestii de care nici la nuntă n-o să mai primesc (pentru că n-o s-o fac). De nicăieri, o colegă s-a oferit să-mi aducă geaca exact a doua zi; am rămas ca trăsnită. Ne știam doar din vedere și totuși ea a fost salvarea mea.
Cu partea de fotografie am rezolvat-o simplu: am luat-o cu asalt pe Lenka, Mother of Cats, the most catlicious being ever și, dacă tot n-avea planuri, a zis că se bagă. Partea de editare foto a fost rezolvată tot prin ea, cu pile mai sus, la un metru și-un munte.
Mai rămânea numai partea de asamblare a ținutei. N-are rost să vă spun câte ore a durat, câte unghii mi-am stricat, câți draci am pomenit…cea ce este cu adevărat important a fost acel moment în care m-am privit în oglindă și-am văzut ochii drăcoși ai lui M. privindu-mă, apoi am mers înapoi în cameră cu mersul ei sigur și ușor înțepat și am râs victorios cu vocea ei ușor hodorogită (nu e ca și cum am împărți aceeași voce, nup). Epuizată, dar mândră, am băut niște lăptic și m-am culcat. Sunt un mort-viu feroce.

colaj
garderobă, machiaj și efecte speciale

Ziua cea mare

     Joi. Soare, cald de mureai, afară cam 27 de grade. În vreme ce majoritatea locuitorilor se bucurau de vreme, un vampirel ciufu(li)t se pregătea să iasă din ascunziș. Mi-a luat două ore să „intru” în pielea personajului: fă duș, calcă-ți hainele un pic, îmbracă-le, dă-te cu var (dar nu prea mult), încearcă să pari mai scheletică, fă-ți semnele de mușcătură pe gât, repară-ți manichiura cu markerul negru, râzi ca dementa, fă-ți bagajul – toate astea pe fundalul muzicii de la RockFM. Ori suntem badass, ori nu mai suntem!
În cele din urmă, ies și alerg spre stație. Abia în timp ce așteptam autobuzul, am avut o mică discuție cu mine însămi, total lipsită de sens (ca toate lucrurile feminine, de altfel): Mă, tu ce faci aici? Stau în soare, îmbrăcată ca o metalistă wannabe bătută și prinsă de ploaie, în căldura asta infernală. Aha, și ai pus alți doi oameni pe drum ca așa ți s-a pus ție pata? Adevărat… Realizezi c-o să te faci de tot căcatul în public, nu? Ups. Și realizezi că se uită toți la tine acum, corect? Hm, o fi din cauza negrului din cap până-n picioare sau a semnelor de pe gât, ce zici?

Adevărul  e că nimic nu te demoraliează mai mult decât ceea ce-ți spui tu însuți. Cum nu am vrut să-mi stric ziua, mi-am dat creierul pe mute și m-am urcat în autobuz, am ajuns unde trebuia și am făcut… ei bine, rezultatele le veți vedea mai jos.

Înainte să pun pozele, vreau să vă pun puțin în temă. M., personajul pe care am încercat să-l întruchipez, e o puștoaică-vampir de șaișpe ani (nici mie nu mi se dă mai mult), care poartă negru (aici am reușit să redau ținuta cam în proporție de 80%), cu păr lung și brunet (n-avem), ochii verzi (depinde de luminozitate sau almighty photoshop) și cu o atitudine de zile mari: zeflemitoare, de superioritate, neînfricare și dispreț față de umanitate. V-ar plăcea de ea. Eu, în schimb, am fost foarte timorată și am ratat complet acest aspect.Dar nu e bai. Rezultatul?

Voilà!

Picture 022.jpg
”I stare into your eyes, mortal. Your ways confuse me. You feel the need to cry, sometimes you fell like laughing. You mortals are too soft. You should be like me. Cold. Why sell yourself to others for the sake of something that’ll never be as eternal as I am?”

Asta e printre primele poze făcute pe Strada Sforii, locul unde personajul bagă sperieții în protagonista romanului. Din păcate, eu nu am reușit decât să-mi exasperez fotografii și pe mine însămi că nu știam cum să stau și ce să fac. Mă apucaseră niște draci colosali, dar la un moment dat creierul meu a decis să nu-i mai pese. Fuck this shit, I’m gonna embarras myself with style!  Acestea fiind zise, până la urmă m-am mai relaxat puțin și am încercat să duc treaba la capăt.

Picture 049.png
„I look often to the sky and cannot help but grin when I think what the lesser ones say. That the ‘sky is the limit’. Fools. Death is the limit. It always had and will be.”

Aici eram pe Strada Cerbului, în fața casei în care (cică) stătea protagonista și „eu” o urmăream. După ce am tras câteva cadre în care efectiv mă uitam ca o idioată la clădire, am decis să schimbăm un pic ideea, mai ales că era parcată și o mașină pe acolo. Aici, aparent, mă rog la draci să facă odată noapte, că deja începeam să arat a cenușă.  Îmi place părul, totuși.

Picture 060.jpg
”I walk upon the streets of the city. And I see people smile and laugh. For me, these gestures are foreign. How can they know joy when they know they’ll wither? Foolish mortals.”

Un vampirel în mulțime. Dintre toate variantele, asta mi s-a părut a fi poza cea mai potrivită. Partea tristă e că par minusculă rău, dar asta e situația când ai un fotograf de ocazie cu mâini foarte lungi.

Picture 077.jpg
”A little flame. How cute. When I look at it I see myself. For I am a flame. I fuel myself on the living so I can shime brighter and burn wider than never before.”

Mi s-a părut o fotografie fenomenală. E ceva în ea care zbiară  „Asta e M.!”. Poate dacă aș fi avut un zâmbet în colțul gurii, ar fi fost perfectă, dar a fost o fotografie făcută de Lenka pe nepregătite, așa că acolo sunt efectiv eu, jucându-mă cu bricheta rătăcită prin buzunare.

Amănunte din spatele scenei

– am aflat că nu poți face o poză pe Strada Sforii fără să treacă între timp trei cărucioare, 7 nații de turiști, trei câini și zece pungi în zbor;
– oamenii din Brașov sunt foarte politicoși; noi aveam nevoie să treacă aproape de mine pentru poze de mulțime, dar se tot dădeau la o parte, crezând că ne strică scena;
– am tendința de a-mi atinge posteriorul ipotetic foarte des;
– am o privire de killer numai atunci când nu trebuie;
– vampirii au dezlegare la bere;
– „Te rog, eu, Lenka, îmi mai faci o poză de jos, să pară că am cracii până-n gât?”
– „Cum adică nu-ți muți mașina? Cum adică pleci pe jos? Neneaaaa!”

Impresii asupra experienței cosplay

      A fost fain. Una peste alta, a fost fain. Da, m-am chinuit să nu arat ca o sperietoare. Da, m-am chinuit să rămân fidelă personajului. Da, am făcut pe moarta-vie față de niște oameni care nu cred că-și doreau neapărat să împartă ziua cu un vampir trist. Dar DA, m-am distrat. Nu, nu a ieșit nici pe departe atât de bine pe cât speram, dar nici atât de rău pe cât mai așteptam. Atitudinea mi-a lipsit cu desăvârșire, însă au existat cu adevărat câteva momente în care m-am simțit atât de arogantă, puternică, lipsită de complexe și neînfricată precum M., iar asta s-a petrecut în momentele de respiro, în care eram efectiv trei studenți plimbându-ne dintr-un loc în altul.
Atunci am împrumutat un pic din mersul sigur, din judecata rece a lui M. și poate și din privirea neiertătoare. Am aflat cum e să fii altcineva pentru o scurtă perioadă; cum e să pășești, să privești, să faci anumite gesturi ale altcuiva și e de o mie de ori mai intens decât atunci când doar scrii despre asta.

MULȚUMIRI

Cum e puțin probabil să scriu acest lucru la finalul unui roman propriu-zis, o voi face aici. Așadar, în ordinea numerelor de pe tricou, aceștia sunt oamenii geniali care m-au ajutat și datorită cărora am din nou încredere în umanitate:
Claudia-Georgiana, îți mulțumesc din suflet pentru că mi-ai împrumutat geaca fără teamă că ți-o voi deteriora cumva, ținând cont că e cu un număr mai mic. Nu te îngrijora, e în perfectă stare, așteaptă să-ți fie returnată.
Captain Lenk, cea mai șmecheră fană-fotografă-aducătoare-de-zâmbete-și-sclipirea-de-energie-a-grupului. Îți mulțumesc pentru timpul și răbdarea ta, pentru faptul că ai citit TOT romanul într-o seară și ți-ai făcut „temele” ca la carte. În plus, ai un real talent la a surprinde cadre faine atunci când nu sunt atentă și care sunt de o mie de ori mai bune decât cele planificate (prima și ultima poză de mai sus);
Daenyel, apreciez că ai înfruntat porumbeii și căldura numai ca să vezi unde va ajunge povestea asta. Îți mulțumesc și pentru edit (făcut numai la ce și cum ai dorit tu pentru că malefic.);
Larenis. Ca să fac puțină lumină, el este autorul descrierilor atașate fiecărei fotografii. Nu că v-au surprins plăcut?! Eu sunt în continuare uimită cum, deși nu știi mai nimic despre personaj și acțiune, ai reușit să creezi niște fraze potrivite lui M., care nu de mult zbiera pe străzi că „Eu sunt Moarteaaa!”. Sau eu eram aia? Îți mulțumesc pentru timpul și imaginația ta morbidă!

Demn de menționat este și Batman a.k.a The Night, prin a cărui bunătate e posibilă existența nocturnă a vampirilor. Îți mulțumesc fiindcă ne-ai „împrumutat” locul tău preferat pentru a face câteva fotogorafii la înălțime.

Mulțumesc tuturor celor care m-au încurajat și care s-au interesat de ceea ce am încercat eu să fac. Mulțumesc celor care au citit această postare și curând vă aștept cu alte articole legate de psihologie!

moldovenisme

Bucurie

What a wonderful time to be alive!

Bine, nu neapărat la prima oră, când o ploaie măruntă ți se infiltrează prin trei straturi de haine și nu ai loc să respiri în autobuzul ultra-full, dar per total viața e mișto.
Optimismul ăsta subit pare neverosimil venind de la mine (aia mică și neagră, The Night and The Almighty Grumpy Owl), dar pe bune că așa mă simt. Probabil nu va dura mult, dar, cât mă ține, vreau să vă povestesc împrejurările uimitoare care mă fac să zâmbesc în ultimele zile.

Sofia și balonul călător

Week-end-ul trecut, aflându-mă într-un supermarket, am văzut câțiva prichindei trăgând după ei baloane cu heliu și, evident, am vrut și eeeeu pentru că, pe vremea mea, trebuia să dai tu în balon ca el să plutească. În cele din urmă, am făcut rost de unul (fără să mă lupt cu un copil) și, ca un adult responsabil ce sunt, mi l-am legat de mână și m-am plimbat prin magazin cu el așa. În timp ce mă fâțâiam la raionul de patiserie, sfâșiată între pofta de amandine și dorința de a încerca ceva nou, a venit la mine… o spiridușă. Blonduță, ochioasă, zâmbăreață, cu vreo 4-5 ani la activ și cu o energie imposibil de ținut în frâu într-un trupșor așa adorabil.
„Ai baloooon”, a zis ea, uitându-se în sus prelung.     „Da”, i-a răspuns, surprinsă de apariția ei. M-am lăsat la nivelul fetiței și am întrebat-o dacă-l vrea ea
Evident că da, adică, *oaie, oricine ar vrea un balon! I l-am dat și m-am întors la căutat prăjituri. Nu după mult, am auzit iar vocea de clopoțel
„Mi-l pui și mie la mânăăăă?”
Mă văzuse pe mine cu el legat de încheietură și a vrut și ea să aibă la fel. Abandonând cumpărăturile în brațele prietenilor, m-am aplecat și i l-am prins de brațul subțiiiire și fragiiiil și pufoooos. Alte zâmbete, alte chiuituri. A revenit și-a treia oară, cerându-mi să mă joc cu ea un pic; am făcut-o și pe asta până la urmă, iar când au strigat-o părinții, mai că nu se dezlipea de pe loc.

Toată seara m-am gândit la Sofiuța, fiind convinsă că fiecare ar trebui să aibă una – adică un spiriduș din ăsta adorabil, care să te scoată din ale tale și care să-ți amintească ce faine sunt chestiile simple. Încă nu-mi vine să cred că un copil (normal, pur, bun, energic) a tras la mine și de mine să-i intru în joc, dar, vă spun, n-aș putea fi mai bucuroasă!

Mereu acasă cu sufletul

Duminică dimineață (adică ora 13); clopotul bisericii din apropiere amuțise de mult, iar eu mă pufoșeam ca o cârtiță în pat, cu pilota peste cap. Am auzit zgomote. Am auzit ușa descuindu-se și am deschis un sfert de ochi, buimacă. Mi-am zic c-o fi revenit colega din mini-vacanță, așa că m-am decis să adorm din nou. Da de unde!
Ușa camerei mele a fost dată de perete, iar în cadrul ei, zâmbitori, ai mei șmecheri, dragi părinți. E a doua oară când îmi joacă farsa asta – să vină pe ascuns și să mă prindă în miezul faptei (adică dormitând cu spume, în pijamalele mele roz sau albastre, depinde de caz). Mai are sens să descriu ce fericită am fost?! Mai are sens să spun că am chițăit fiindcă n-am fost acasă semestrul ăsta? Nu, vă spun doar că i-am îmbrățișat câte cinci minute pe fiecare, disperându-i un picuț. Mama voia și ea o cafea, lui tata îi era foame de pe drum, dar au amânat toate astea numai ca să-și pufoșească fiica, ditamai studenta în botoșei lânoși și cu pleată ciufulită.
Am luat prânzul în familie („Nu ți-e frig? Pune ceva pe tine!” „Sunt OK, mama, am imunitate.”) și am schimbat bârfe despre unii-alții. Vremea ne-a permis să ne plimbăm, ocazie cu care i-am dus După Ziduri și la Turnul Negru.

Să-i aud cicălindu-se din nimicuri, să-i văd stând îmbrățișați la poză, să-i văd apoi mergând de mână „ca doi moșuleți”, să aud deducțiile perfecte ale mamei și să aud glumele tatălui meu în stilul cu care am crescut au fost cele mai frumoase lucruri care mi s-ar fi putut întâmpla. Ei întotdeauna îmi dau speranța că se poate, că există ceva mult mai mult decât dracii ocazionali și că familia e într-adevăr o comoară.20160327_161242[1]

Toți suntem puțin luați

Am preluat fraza profei de PV, făcând trimitere spre un șlagăr care mă binedispune în ultimul hal. Enjoy it here.
Tocmai despre cursul de PV vreau să vorbesc un pic. Deși inițial m-a călcat pe nervi faptul că trebuie să ne prelucrăm singuri materia, acum, după trei săptămâni, mi se pare cel mai bun lucru ever. Pentru că cine poate să vorbească mai bine despre adolescență decât niște studenți care abiaaaa au ieșit din criza acestei perioade sau încă se mai luptă cu tentaculele ei? Cine poate aduce în discuție niște subiecte de interes general? Păi profa, evident (haha), dar colegii mei fac o treabă din ce în ce mai bună în a ne antrena pe noi, ăștia de ne belim la ei din bănci, în discuții cu miez.
Cel mai șmecher e atunci când, din echipa de 8/9/10, măcar un membru e trecut prin viață și nu vede sarcina doar ca pe o altă temă, ci aduce un plus de profunzime, de sens și parcă te face și pe tine, student de nouășpe ani ingrați, să-ți dai interesul.
Eu am făcut parte din prima echipă – echipa de sacrificiu, cum s-ar spune. Acesta e un lucru bun pentru că acum am ocazia că șed frumos și să-i ascult pe toți ceilalți, să încerc să le înțeleg punctul de vedere și să văd ce efect au subiectele asupra colectivului. Și da, e uimitor ce se întâmplă, e o afurisită de terapie în grup din care aflu lucruri nebănuite despre oameni cărora abia le nimeresc numele (câteodată).
Azi, când s-a atins subiectul suicidului în rândul adolescenților, colegul care prezenta a întrebat câți dintre noi au știut pe cineva care a sfârșit astfel. El însuși a ridicat mâna (și ne-a și descris cazul), alți câțiva colegi și chiar și profa. În momentul ăla am uitat de nea X din blocul meu care s-a spânzurat, de unchiul G, de toți și am rămas perplexă. N-am putut să nu mă întreb cine a fost persoana respectivă: vreun fost pacient, o rudă, un prieten, un/ o…Și-atunci mi-am dat seama că da, femeia asta genială și colegii mei țin asta undeva în ei, își văd de viață și multe altele. Mi-am dat seama că astfel de tragedii se întâmplă și unii din noi vor trebui să consilieze cândva persoane care au încercat să se sinucidă sau rude îndoliate. Dar, chiar și așa, plecând de la un subiect atât de vast ca adolescența și fiind purtată prin cele mai negre cotloane ale vieții, am adorat fiecare clipă.

Pentru că sunt atâția oameni faini de la care am ce învăța!

Fie că sunt fani ai unor seriale, pasionați de anumite domenii dubioase, că au experimentat tot felul de stări, că știu, au citit sau au pățit diverse, colegii mei, dacă e să-i iau încetișor, sunt faini. Foarte faini. Îmi place să-i aud discutând și la vederea unora dintre ei chiar simt ceva ce seamănă a bucurie. (Yeeey, ești în viață, om mișto, super! Și eu sunt în viață! Hai să bem o cafea pentru asta! -ceva de genul).
Chiar ieri a avut loc o mini-dezbatere care a pornit de la bipolaritate, s-a dus înspre exerciții de aerobic și a sfârșit cu niște joculețe de încredere deprinse în cadrul unui club de dramă. Numai la Psihologie se poate întâmpla așa ceva! Azi – la fel. Discuții despre Colegiul Psihologilor, despre ce ar trebui făcut, despre…despre…despre. Oameni deschiși, dornici să împărtășească, dornici să asculte.
tumblr_nfvueexsKt1t52mf4o1_500.gif

Cum să nu fii fericită când ai parte de toate astea? Cum să nu te sperii pe tine însăți, când ani la rând ai fost un norișor? Cum să nu se sperie lumea de tine când dai buzna în casa lor și începi să dansezi for no fucking reason? O fi rost de ceva manie, dar, dacă așa se simte, eu nu obiectez  🙂