Psycho(logical) Life · Recenzia PSI

Split (2016)

Mi-am propus de ceva vreme să văd care-i treaba cu Split și iată că i-a sosit vremea, deși . am avut nevoie de câteva zile să-mi pun toate impresiile cap la cap.Înainte să trec mai departe, trebuie să precizez că atât filmul, cât și recenzia vor face referire la teme care au potențialul de a deranja publicul (violență, abuz, tulburări psihice severe). Bun, acum  am conștiința împăcată!

REZUMAT: Split a fost lansat în 2016 și face parte din același univers cinematografic conturat de M. Night Shayamalan ca Unbreakable (2000) și Glass, lansat anul acesta.  Filmul spune povestea lui Kevin (interpretat de James McAvoy), care are personalitate multiplă și care încearcă să gestioneze situația cu susținerea terapeutului său, Dr. Fletcher (Betty Buckley). Personalitatea dominantă este Barry, care decide cursul lucrurilor, însă situația se agravează atunci când echilibrul este destabilizat și câteva personalități preiau conducerea pentru a facilita apariția celei de-a 24a, o ființă supranaturală numită „Bestia”. Manifestarea acesteia e condiționată de sacrificii umane, iar trei adolescente ghinioniste cad pradă acestui plan periculos din care nu se știe cine va ieși învingător.

CLARIFICĂRI:
Conform DSM 5*, „personalitatea multiplă” este numită tulburarea disociativă de identitate și face parte din categoria tulburărilor disociative. Principalele simptome sunt:
A. Fragmentarea identității, caracteriztă prin două sau mai multe stări de personalitate distincte, care poate fi descrisă în unele grupuri culturare ca trăirea unei stări de posedare. Fragmentarea identității implică discontinuitarea marcată a conștiinței de sine și de acțiune, însoțidă de perturbări asociate ale afectului, comportamentului, conștiinței, memoriei, percepției, cogniției și/sau ale funcționării senzitivo-motorii. Aceste semne și simptome pot fi observate de ceilalți sau pot fi declarate de către pacient.
B. Lacune recurente în rememorarea evenimentelor cotidiene, a informațiilor personale importante și/sau a evenimentelor traumatice, care nu se încadrează în uitarea obișnuită.
C. Simptomele cauzează disconfort semnificativ clinic sau disfuncție în domeniul social, profesional și în alte arii importante de funcționare.
D. Tulburarea nu face parte dintr-o practică religioasă sau culturală larg acceptată.
F. Simptomele nu pot fi atribuite efectelor fiziologice ale unei substanțe sau unei alte afecțiuni medicale.”  (p. 292)
Persoanele cu TDP cu forma posedare se manifestă ca tipuri de comportament în care un spirit, o ființă supranaturală sau o persoană din afară a preluat controlul (…) personalitățile care apar sunt recurente, nedorite și involuntare, cauzează disconfort.” (p.293).

d3eee9a0be705741d18720f3af37fc84.jpg

Cu alte cuvinte, personajul principal suferă de tulburare disociativă de identitate cu forma posedare, deoarece ultima personalitate care se luptă să iasă la lumină este o ființă inumană, ce are o misiune macabră. Deși se bazează pe o tulburare reală, filmul trece granița pe tărâmul fantasticului, înzestrând „Bestia” cu abilități supraomenești și cu o fiziologie ce se poate modifica în mod impresionant în decurs de câteva momente.
Așa cum argumenta Dr. Fletcher, trauma suferită a avut drept consecință schimbări drastice din punct de vedere chimic, fiind un mod de adaptare ce a dus la apariția unor aptitudini deosebite. Firește, în realitate lucrurile nu stau deloc așa, personalitățile coexistând în același corp ce rămâne neschimbat, chiar dacă este perceput subiectiv ca având o vârstă diferită sau alt sex în funcție de personalitatea dominantă din acel moment.

Doar câteva dintre cele 23(4) personalități ale lui Kevin sunt ilustrate pe larg pe parcursul filmului și mi-am format o teorie cu privire la semnificația lor. Patricia ar putea fi introiecția imaginii mamei stricte a lui Kevin; Dennis a apărut ca reacție la abuzul la care a fost supus, asumându-și rolul de protector, însă având câteva hibe ușor de identificat; Hedwig întruchipează inocența pierdută; Barry, cândva personalitatea dominantă, este latura artistică și funcțională; apariția Bestiei este lămurită în film, așadar nu voi insista asupra ei.

Șmecheria legată de numele complet al lui Kevin mi s-a părut deșteaptă. Mă refer strict la forma lui, căci nu știu dacă artificiul din film funcționează în realitate (probabil că nu).

ASPECTE POZITIVE
✅  Preocuparea pentru latura științifică a acestei afecțiuni, pornind de la principalele simptome specificate în DSM (chiar dacă au fost ulterior exagerate) și mergând până la a reflecta controversele din jurul ei și rezerva comunității psihiatrice față de aceasta.


 Eforturile depuse pentru a face din Kevin un personaj credibil, de la trecutul ilustrat prin flashback-uri ce poate constitui cauza bolii sale până la filosofia pe care și-a construit-o pentru a aduce sens într-o lume ilogică. Sistemul său de credințe este foarte interesant, devenind o justificare a acțiunilor sale barbare, dar și un impediment neașteptat în îndeplinirea scopului său (Doar prin durere îți poți atinge potențialul! Cei care nu au fost sfâșiați nu au nicio valoare și niciun loc în această lume! Cei ruinați sunt cei evoluați.)


 Prestația artistică a lui James McAvoy mi s-a părut excelentă. A reușit să creeze o voce proprie fiecărei personalități și, chiar dacă nu s-ar fi recurs la schimbarea costumației pentru a ilustra personalitatea dominantă în varii momente, ne-am fi putut da seama numai din jocul actoricesc. Hedwig a fost chiar simpatic, dacă lăsăm contextul deoparte. La fel, numai cuvinte de laudă am și pentru Betty Buckley, a cărei experiență și-a spus cuvântul; în prima parte a filmului mi s-a părut un terapeut competent, apoi i-au stricat ăștia parcursul și…o să mă opresc aici. 

ASPECTE NEPLĂCUTE
 Problema cu filmul ăsta e că demonizează această tulburare psihică, cumva contrazicându-se singur. Pe de o parte avem eforturile terapeutei de a înțelege și dezbate cu toate personalitățile lui Kevin în scopul reintegrării lor, iar pe de altă parte avem Bestia, care preia controlul și intră într-un killing spree. Personal, nu m-a deranjat acest lucru deoarece am luat acțiunea drept fictivă cap-coadă, însă înțeleg de ce situația ar putea ofensa o anumită categorie de privitori. Totuși, e important de avut în vedere faptul că filmul se bazează pe cazul real al lui Billy Milligan și că e posibil ca unele persoane care suferă de tulburări psihice să comită infracțuni.


 A fost o ocazie să-mi reamintesc de ce nu mă uit la producții cu și despre adolescenți. Majoritatea reacțiilor tipelor sunt ilogice, chiar și înainte de a se afla în pericol, ceea ce mă face să mă gândesc la faptul că cele trei roluri au fost scrise de cineva care habar n-are cum funcționează adolescenții și apoi jucate mecanic, total lipsite de autenticitate. Și faza cu trecutul lui Casey mi s-a părut trasă de păr, un personaj prea asemănător cu Abigail Hobbs (Hannibal) până și la aspect!


 Mai multe detalii sfidează logica: De ce nu a făcut nimeni cercetări în urma răpirilor care s-au petrecut într-un spațiu public? De ce Dr. Fletcher, atât de rațională la început, practic a valsat ca toanta în brațele pericolului? (I did a clever thing there) Cum a fost posibil ca Hoarda să-și vadă liniștită de sechestrare exact sub nasul tuturor? 

IMPRESIE GENERALĂ: Pentru un film pe care l-am văzut fără nicio așteptare, Split a fost o experiență interesantă și mult mai plăcută decât Unbreakable. Lăsând la o parte erorile de continuitate, acțiunea m-a captivat și am simțit suspansul crescând până în momentul culminant. Nu m-am așteptat la acel deznodământ, care nu e spectaculos, dar se potrivește în contextul viziunii Hoardei. Am simțit nevoia să reiau câteva scene pentru a observa toate subtilitățile, mai ales în ce privește jocul actoricesc, iar ăsta e un plus pentru mine. Nu ar fi stricat mai multe gore, dar presupun că s-ar putea să fiu biasată în direcția asta. Una peste alta, consider că-și merită nota de pe imdb; eu aș rotunji-o pe la 8.  Urmează să văd și Glass, ca să aflu cum se sfârșește toată afacerea și sigur voi reveni cu un articol pe tema asta.

A mai văzut cineva filmul? Vouă cum vi s-a părut?

1_YurouRSaxcEUd6-mdF4gtw

 

*American Psychiatric Association. (2016). DSM 5- manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (M. C. Goia, C. A., Botez, A. W. Gheorghiu, C. G. Popp, A. M. Mosor, & M. Minea Trad.). București: Editura Medicală Callisto. (2013).

Sursă citate

moldovenisme · Psycho(logical) Life

Halloween BookList: provocarea monstruoasă

Pentru articolul de azi, am ales să adaptez un book tag postat de blogul La Biblioteca de Ailuz pentru a îmbina două hobby-uri de-ale mele: lectura și supranaturalul. În paragrafele ce urmează, voi lista 13 monștri și cărțile din categoria dark fantasy ce se potrivesc descrierii. Să vedem, să vedem…

 1. DRACULA – cartea care mi-a intrat în sânge și pe care nu am putut s-o las din mână
Dracul de Dacre Stoker și J.D. Barker: cu fire narative multiple ce se îmbină într-un punct de maximp tensiune și presărată cu elemente macabre,  cartea aceasta l-ar face pe Bram mândru

 2. THE BLAIR WITCH – cartea pe care am citit-o cu intermitențe
De obicei duc o carte începută până la capăt indiferent de natura ei, dar cea care mi-a creat dificultăți a fost Dolores Claiborne de Stephen King din cauza subiectului neatractiv din punctul meu de vedere.

 3. EDWARD CULLEN – cartea care mă așteptam să fie sinistră, dar care mi-a stârnit râsul
Poate e o cruzime din partea mea, dar voi pune aici întreaga serie Twilight de Stephanie Meyer pe care am și abandonat-o ca urmare a incompatibilității cu gusturile mele. I like my vampires dark and bloody and my girls sassy and strong, csf.

 4.  FRANKENSTEIN – cartea rigidă ca un cadavru, cu o narațiune prea lentă și care a consumat mult timp
Colecționarul de istorie de Elizabeth Kostova: habar n-am care e plotul cărții ăsteia. Tot ce țin minte e că implică multe deplasări pe Glob, dar de ce și cu ce finalitate – nu se mai știe. Am citit-o având alte așteptări de la ea și s-a dovedit a fi lentă, săracă în suspans, și fără niciun element compensatoriu care să mă țină în poveste (un stil narativ deosebit, de pildă).

 5. OMUL LUP – cartea care a scos la iveală partea sălbatică din mine
Tăcerea mieilor de Thomas Harris; ce poate fi mai interesant decât un subiect de studiu șarmant, inteligent, dar care te poate ucide dacă te apropii prea mult? Ask Clarice, she couldn’t say no to that and neither did I.

 6. CASPER – cartea lejeră pe care nici n-am realizat când (și dacă) am citit-o
Scârba sfântului cu sfoară roșie de Flavius Ardelean, pe care am parcurs-o cu o ușurință ce nu-mi stă în fire; drept urmare, nu-mi amintesc prea multe din această primă carte a seriei. E și vina mea aici, că o bună parte am citit-o pe tren și să zicem că mi-au zburat mințile și-n alte zări.

7. CTHULHU – Necronomiconul cărților de groază, fără de care nu pot trăi câtă vreme nu se află în biblioteca mea
Interviu cu un vampir de Anne Rice este cartea pe care o car după mine prin toate casele, în ciuda faptului că nu am mai citit-o de zece ani. În mod bizar, am senzația că ceva lipsește dacă nu mă pot duce s-o iau din raft când vreau.

 8. PENNYWISE – trauma copilăriei, cartea care mi-a furat somnul
Salem’s Lot de unicul Stephen King. A fost prima roman al său pe care l-am citit și se făcea că treceam printr-o perioadă dificilă într-un an aglomerat, iar pasajele macabre  m-au făcut să verific de două ori geamul înainte să încerc și să eșuez să adorm. E unul din cele mai faine romane cu vampiri de pe lista mea.

 9. MUMIA – cartea aceea îmbălsămată de trecerea timpului și de amintiri, dar care totuși rămâne în picioare
Straniul caz al Dr. Jekyll și a lui Mr. Hyde de Robert Louis Stevenson; dețin un exemplar cu adevărat vechi, dar care se ține bine în ciuda lecturilor mele repetate în încercarea de a-i pătrunde tainele. Recenzia realizată de mine este disponibilă aici.

10. KING KONG – cea mai voluminoasă carte
Aici mă repet în materie de autori, dar adevărul este că trilogia Vrăjitoarele Mayfair de Anne Rice mi-a îngreunat ghiozdanul atunci când mă strecuram de la ore în liceu ca să citesc despre spirite, păpuși voodoo, cadavre înfășurate în covoare și multe altele. Ce vremuri!

11. ZOMBIE – cartea care părea putredă, dar m-a impresionat în final
De obicei mi se întâmplă invers, dar surpriza plăcută de care am avut parte în cazul nuvelei Domnișoara Christina de Mircea Eliade m-a făcut să cred și-n excepții. Nu e un monument de originalitate, iar dialogul mi s-a părut absurd pe alocuri, însă e una din primele opere supranaturale autohtone și trebuie apreciată ca atare.

12. ALIEN – carte neidentificată, fără cap și fără coadă, în ciuda eforturilor mele de a o înțelege
Poate trișez un pic, dar sper că se pune faptul că, teoretic, are (și) extratereștri în ea. Mă refer la Abatorul cinci de Kurt Vonnegut, pentru care nu am avut suficienți neuroni disponibili la momentul lecturii, așadar a rămas un mister misterios.

13. CERBER – cartea intimidantă de care evit să mă apropii de teamă să nu mă muște de cap
IT de Stephen King pentru simplul motiv că e lungă AF și eu stau foarte prost cu răbdarea. Am mai avut o tentativă cu ani în urmă și probabil că situația va rămâne în acest stadiu în cazul în care nu mă lovește subit hărnicia (sau zoreala, cum îmi place mie să-i spun).

Acesta a fost lista mea monstruoasă, un bun prilej de a-mi aminti titluri dragi și de a le vedea în lumina unui felinar nou, că tot se apropie Halloween-ul. Sper că astfel v-am deschis apetitul pentru lectură, pentru horror sau pentru amândouă. Cum arată lista voastră?

Recenzia PSI

Mindhunter, sezonul 2

Atunci când am recenzat primul sezon al serialului, nu m-am așteptat să treacă mai bine de un an și jumătate până când voi afla continuarea. Acum că m-am pus la curent cu al doilea sezon, consider că a meritat așteptarea din mai multe motive.

În primul rând, am regăsit toate elementele care m-au impresionat anterior (intervievarea celor mai cunoscuți criminali în serie din anii ’70-80, grija pentru detalii, estetica datorită căreia am călătorit înapoi în timp, personajele bine conturate și relațiile între ele), serialul rămânând fidel rețetei care i-a adus celebritatea, însă plusând cu aspecte noi.

În al doilea rând, am avut ocazia să vedem mai multe detalii din viața personală a protagoniștilor, care au făcut eforturi aproape supraumane pentru a ține lucrurile în echilibru. M-a impresionat strădania și dedicarea agentului Tench, care este și personajul meu preferat. Evenimentele care dau peste cap dinamica familiei sale și problemele de ordin moral care-l chinuie sunt ilustrate cu atâta realism, încât îți trezește empatia (în caz că nu ești vreun psihopat sau ceva).

În al treilea rând, Biroul de Investigații Comportamentale și-a lărgit eșantionul de ucigași intervievați cu multe nume sonore (dacă te interesează astfel de chestii): Son of Sam, Elmer Wayne Henley, Paul Bateson, William Pierce Jr., BTKTex Watson și cunoscutul Charles Manson. Toate interviurile au fost realizate cu maximă atenție la detalii astfel încât să scoată ceva la iveală atât despre cei încarcerați, cât și despre cei care se străduiau să-i înțeleagă. Distribuția a fost foarte bine aleasă căci, uitându-mă comparativ la poze, Son of Sam și Charles Manson mi s-au părut a fi cei adevărați. Din punctul ăsta de vedere, serialul e o mină de aur; îți oferă un punct de plecare bun pentru documentări ulterioare.

FotoJet-35.jpg
vedetele serialului

În al patrulea rând, serialul reflectă societatea (aș vrea să spun „acelor vremuri”, însă mi se pare că multe elemente sunt valabile și în prezent). O societate în care străzile sunt nesigure, în care oamenii sunt discriminați din punct de vedere rasial, al sănătății psihice, al genului și al preferințelor sexuale. Toate acestea sunt ilustrate prin secvențe dureros de jenante tocmai prin familiaritatea lor, iar ideea este că, indiferent de calitățile tale, oamenii văd numai ceea ce vor ei să vadă și se simt îndreptățiți să profite de tine din cauza asta.

În al cincilea rând, principalul caz al sezonului este cel al Crimelor din Atlanta, care s-a soldat cu 28 de cadavre în decurs de circa doi ani. Impactul psihologic al acestora asupra familiilor, asupra comunității, asupra echipei de investigații au fost redate în detaliu, oferindu-ne, așadar, o perspectivă realistă asupra unui caz de proporții, ce rămâne în mare parte neelucidat până în ziua de astăzi. Un suspect a fost arestat și condamnat probabil pentru a opri circul mediatic, însă circumstanțele care au condus la deznodământ rămâne să le aflați în urma vizionării serialului ori a documentarelor, dacă v-a trezit interesul în mod deosebit.

Mindhunter nu urmărește să șocheze prin scene scandaloase, ci reflectă realitatea așa cum s-a petrecut, ceea ce este, din punctul meu de vedere, mult mai teribil și înfricoșător decât orice scenariu fictiv. Sezonul al doilea numără nouă episoade și poate fi urmărit online. Din ce am citit, serialul a fost gândit pentru cinci sezoane, însă acest fapt nu a fost confirmat.

j.PNG

 

Psycho(logical) Life · Recenzia PSI

Până la os

În articolul anterior am punctat aspectele-cheie ale tulburărilor de alimentație, iar astăzi voi discuta despre ilustrarea acestora în filmul din 2017, sugestiv intitulat To the Bone.

Pelicula o are în centru pe Ellen (Lily Collins), o tânără cu anorexie, care acceptă să urmeze o terapie mai puțin convențională. Astfel, ea devine unul dintre locatarii Pragului, un centru în care accentul nu se pune pe obiceiurile alimentare, ci pe persoanele aflate în dificultate din acest punct de vedere.

Subiectul abordat este unul sensibil, motiv pentru care la început este inclus un avertisment în această privință. Anumite scene pot deveni dificil de urmărit, având potențialul de a declanșa reacții emoționale puternice, mai ales în rândul celor care s-au confruntat cu situații asemănătoare.

Mai mult decât atât, atât regizorul din spatele acestui proiect, cât și actrița principală au suferit de probleme legate de alimentație (din ce am înțeles eu), iar faptul că s-au întors în acest context dureros e, după părerea mea, o sabie cu două tăișuri: aduce un aer de autenticitate, însă pune oarece probleme de etică.

Acum că am menționat cele mai importante detalii despre film, trec la conținut, pe care o să-l disec ținând cont de un criteriu simplu (și subiectiv, bineînțeles).

CE MI-A PLĂCUT

prezentarea simptomelor specifice afecțiunii (activitate fizică excesivă, limitarea aportului nutritiv, numărarea caloriilor, fixarea întregii existențe în jurul afecțiunii) și modul în care acestea periclitează sănătatea și chiar viața persoanelor la care se manifestă; consider că reprezentarea este apropiată de realitate, cel puțin conform cunoștințelor mele;
✓ diversitatea personajelor: locatarii centrului de terapie sunt reprezentanți ai mai multor naționalități și vârste, fiecare cu trecutul și problemele sale, chiar dacă doar schițate;
✓ dinamica dintre ele, care a redat diversitatea relațiilor în care o adolescentă este angrenată, pornind de la familia de origine, la cea cu persoanele din centru, la relația terapeutică și, în ultimă instanță la relația cu sine;
 alternanța tragedie-bucurie, care imită parcursul vieții reale. Gama emoțiilor trăite de personaje este largă, ceea ce îi face credibile în ochii privitorului, care acum privește ecranul printre degete, acum râde de glumele seci ale lui Ellen;
breaking point-ul în urma căruia Ellen decide cum își va folosi timpul rămas; scena este tulburător jucată și mi-ar fi plăcut să regăsesc aceeași intensitate în mai multe instanțe;
✓ într-adevăr, nu este doar despre mâncare, ci și despre ce face ca viața să aibă sens, despre familii mai mult sau mai puțin funcționale, despre progres, despre recăderi în obiceiuri rele, despre My Little Pony, despre artă, despre căutarea propriului drum, despre victorii și înfrângeri, despre pierdere și despre legăturile dintre oameni.(spoiler: scenele mele preferate au fost cele cu ploaia și cina în oraș luată de Ellen și Luke).

large
weheartit.com

CE NU MI-A PLĂCUT

Cel mai mare minus al filmului este lipsa de profunzime. Mi-ar fi plăcut ca povestea să se axeze pe lumea interioară a protagonistei, să vedem lumea prin ochii ei și nu doar din exterior, căci aspectele vizibile ale anorexiei sunt ușor de indentificat. Se pot face presupuneri în privința cauzelor anorexiei de care suferă Ellen pe baza unor detalii din film, însă consider că unghiul din care este spusă povestea nu face lumină asupra motivelor din spatele faptelor.
 Aș fi vrut să văd un alt tip de relație terapeutică. Am impresii amestecate despre cele câteva scene care acoperă partea asta: terapia de grup și cea de familie au fost OK, însă pe partea de ședințe individuale simt că se putea face mai mult, măcar pentru Keanu Reeves dacă nu de dragul acțiunii.
✗ Parcursul relației Luke-Ellen. Totul începe drăguț și simpatic, un fel de prietenie-neprietenie între doi puști care pot vorbi liber despre situația pe care o împărtășesc, dar totul ia o întorsătură dubioasă la un moment dat și rămâne acolo, deoarece acest aspect nu mai este explorat mai departe.
✗ Prea multe lucruri lăsate în aer sau neexplorate suficient. Aici includ punctele anterioare, relația dintre Ellen și persoanele semnificative din viața ei (aș fi vrut să știu mai multe despre mama ei, de pildă), ceilalți ocupanți ai centrului (ni se spun câteva lucruri doar despre doi dintre ei, ceilalți nici nu știu dacă au nume), ce s-a întâmplat pe tumblr și cum a afectat-o asta pe Ellen și lista poate continua.

Problema cu acest film nu este doar tratarea preponderent din exterior a tulburărilor de alimentație, ci și faptul că, loc să facă lumină asupra subiectului pentru cei neinformați, cumva contribuie la perpetuarea obiceiurilor disfuncționale de către cei care suferă de anorexie. Aspectul emaciat al actriței principale nu a tras un semnal de alarmă, ci a devenit sursă de inspirație (thinspo 1 , 2, 3).

 

lily-collins-to-the-bone-i-cant-stop
https://www.amandarobinspsychotherapy.co

 

Firește că e dificil să abordezi o problemă atât de des întâlnită și prea puțin discutată într-o modalitate care să mulțumească pe toată lumea, însă aici e o miză mai importantă la mijloc. Mass-media are foarte mare influență în rândul privitorilor de orice vârstă, putând determina schimbări de opinie și adevărate campanii ori revelații la nivel individual, care pot schimba traseul vieții. Din cauza aspectelor pe care le-am menționat anterior, To the Bone eșuază în acest sens, rămânând în categoria filmelor mediocre despre afecțiuni psihice.

 

Psycho(logical) Life · subiecte din domeniu

Despre anorexie și bulimie

Acesta este un subiect despre care, trebuie să recunosc, nu știam prea multe. Cu puțin timp în urmă, însă, m-am documentat în vederea realizării unei prezentări și în continuare voi puncta câteva dintre lucrurile pe care le-am aflat despre cele două tulburări.

I. Date generale

     Anorexia și bulimia fac parte din categoria tulburărilor de alimentație, care afectează 70 de milioane de oameni la nivel mondial, conform  Asociației Naționale pentru Tulburările de Alimentație (Lyons, 2017).  După cum aproximează Asociația pentru prevenirea și tratarea tulburărilor de alimentație, 400.000 de persoane din România suferă de o anumită afecțiune din acest spectru.
Tulburările de alimentație au cea mai mare rată a debutului la vârsta adolescenței, afectând în mai mare proporție femeile (10:1) (APA, 2013).  Țările cu cel mai ridicată rată a tulburărilor de alimentație sunt Statele Unite ale Americii, Franța, Austria, China, India și Indonezia (FuseSchool – Global Education, 2017).

II. Ce este anorexia?

DSM V evidențiază următoarele criterii de diagnostic ale anorexiei:
♦ Restricționarea alimentării până la subnutriție în raport cu indicele de masă corporală IMC= kg/m(2). Indicele cuprins între 18,5 si 24,9 indică greutatea subiectului ca fiind între limitele normale (MedLive, 2011).
♦Frica accentuată de a lua în greutate ori de a deveni obez; comportamente care contravin luării în greutate, precum activitatea fizică exagerată sau limitarea consumului de alimente
♦ Percepție corporală distorsionată (persoana se vede ca fiind supraponderală, deși nu este cazul)

În funcție de practicile întâlnite în comportamentul persoanei, anorexia are două subtipuri:
‒ subtipul restrictiv: scăderea în greutate se realizează în urma înfometării, dietelor și prin activitate fizică excesivă; individul nu a avut comportamente repetate de mâncat compulsiv și eliminare în ultimele trei luni.
‒ Subtipul binge-eating/purge prezent în ultimele trei luni: individul ingerează cantități mari de hrană, pe care ulterior le elimină; aceste persoane sunt mai predispuse să facă abuz de alcool și droguri, având un nivel de impulsivitate mai ridicat

Comorbidități:afecțiuni fiziologice, precum amenoree și dereglări are funcțiilor vitale, pierderea densității osoase;  stări depresive, retragere socială, iritabilitate, expresivitatre afectivă scăzută,  insomnie și diminuare a libidoului.

Debutul anorexiei se asociază adesea cu un eveniment de viață stresant, precum mutarea de acasă pentru facultate. Unii indivizi pot avea un singur episod de anorexie care se poate remite, alții pot avea perioade în care tiparul acesta se poate menține și fluctua în timp, iar alții pot trăi un episod cronic ce se întinde pe mai mulți ani.

Factori predispozanți:

  • de personalitate: tulburări anxioase sau trăsături obsesive evidențiate în copilărie; poate apărea și drept consecință a fricii de intimitate, a lipsei de abilități sociale sau a identificării persoanei ca fiind feminină
  • de mediu: climatul familial stresant, presiunea resimțită la nivelul grupului de egali; anorexia poate fi cauzată de relația copilului cu mama și procesul de căpătare a propriei independențe față de modelul matern, evident în cazul fetelor, motiv pentru care anorexia are o mai mare prevalență în rândul lor. În încercarea de a se detașa de acest model, tânăra fată poate depune eforturi remarcabile până în punctul în care își pune viața în pericol (Rumney, 2009)
  • genetici și fiziologici: modelul unui părinte anorexic, precum și bagajul genetic moștenit

 

III. Ce este bulimia?

DSM V evidențiază următoarele criterii de diagnostic ale bulimiei:

♠ Episoade recurente de binge eating (caracterizat prin ingerarea unei cantități mai mari de hrană decât e necesar într-o perioadă limitată de timp, fără ca individul să simtă că are capacitatea de a se controla)
♠ Comportamente compensatorii (utilizarea exagerată a laxativelor și a altor medicamente pentru eliminarea alimentelor)
♠ Percepția de sine este centrată pe greutate și forma fizic
♠ Aceste episoade se manifestă constant, într-un ciclu repetitiv; a nu se confunda cu subtipul B al anorexiei; în cazul bulimiei, individul se menține la o greutate normală sau chiar puțin peste medie

u.PNG

Comorbidități: aritmii cardiace, boli ale esofagului și gastrointestinale, tulburări ale afectivității (70%), tulburări de anxietate (80%), consum de alcool sau de stimulente (36%), dificultăți de controlare a impulsurilor (60%); tulburare de personalitate borderline

Debutul îl reprezintă adesea dietele sau evenimentele stresante

IV. Intervenție terapeutică

1.Terapia cognitivă pentru tulburări de alimentație (CBT-E): se axează pe modificarea comportamentelor pacienților și analizarea efectelor și implicațiilor acestor schimbări. Scopul terapiei este de a decentra pacientul de pe tulburarea sa alimentară. Se dorește înțelegerea ei de către pacient, a mecanismelor sale care o perpetuează. Se încurajează auto‒observarea pacienților pe parcursul demersului clasic de comportament, dar și în timp ce ies din acest tipar auto‒impus și identificarea diferențelor. Astfel, ei învață să-și manipuleze tiparele de gândire și minimizează recăderile. Acest tip de terapie se desfășoară, în  general, în  20 de ședințe.

2.Terapia dialectic-comportamentală combină practici luate din terapia comportamentală, scopul fiind îmbunătățirea abilităților de comunicare, relaxare și meditație. E utilă în gestionarea problemelor emoționale (depresie și anxietate în cazurile severe) și de relaționare care se asociază acestora sau care au constituit debutul anorexiei. Clientul învață să tolereze stresul, sa practice mindfulness-ul, să-și regleze emoțiile și să gestioneze relațiile cu ceilați. Cheia o reprezintă găsirea echilibrului dintre acceptarea sinelui și schimbarea comportamentelor pentru a răspunde cerințelor contextului. De asemenea, TDC se realizează, în medie, în 20 de ședințe.

3. Terapia psihodinamică: dezvoltă autonomia clientului prin declararea propriilor trăiri față de un terapeut empatic. Prin acest demers, acesta își poate explora ambivalența față de procesul de refacere, poate începe procesul de maturizare și învață să-și gestioneze sentimentele atașate acestuia. Spre deosebire de clasicul proces psihanalitic, pacientul are rol activ și este independent, asumându-și responsabilitatea față de propria sa viață.

4. Terapiile experiențiale pot fi utilizate atunci când clientul nu dorește să-și relateze experiența, fiindu-i mai ușor să o facă prin mijloace artistice precum mișcare, muzică, artă, jocul de rol etc.  Aceste modalități sunt utile pentru persoanele anorexice aflate într-un stadiu avansat al afecțiunii, când au un comportament retras și reticent ori pentru cei care suferă de alexitimie. Astfel, clientul își poate contura propria sa lume prin mijloace nonconvenționale, care poate fi un prim act de căpătare a controlului asupra propriei vieți. Cu susținerea terapeutului, mijloacele artistice de exprimare pot căpăta valoare pentru individ, criticul inteior fiind redus la tăcere.  De asemenea, individul este încurajat să se concentreze asupra procesului și nu asupra rezultatului. Prin aprecierea produsului creației, terapeutul de fapt transmite că acceptă și validează lumea interioară a individului. Apoi, dacă individului i se cere să-și explice creația, poate avea loc un dialog între el și specialist (de exemplu, de ce a folosit acele culori pentru a-și desena familia, ce înseamnă poziționarea fiecărui individ pe foaie, iar individul astfel dezvăluie ce simte față de aceștia). Parcursul este experiența internă – metaforă – traducerea verbală.

Tulburările de alimentație sunt mai dificile de tratat și de depășit atunci când se manifestă  la membri ai aceleiași familii, întrucât intervine competiția, iar tiparele nesănătoase de hrănire sunt perpetuate la nesfârșit. Dau drept exemplu cazul lui June&Jennifer Gibbons (despre care am scris aici),al surorilor Lisbeth și Angelique Raven (pe care le puteți vedea în acest documentar ) și al surorilor Taylor și Tricia (ale căror episoade de binge eating sunt descrise aici).

Sper că această sinteză v-a fost de ajutor în înțelegerea tulburărilor de alimentație. Vă invit să consultați lista de mai jos pentru informații complete:

✤ American Psychiatric Association. (2013). Feeding and eating disorders. In  Diagnostic and  statistical manual of mental disorders (5th ed.). Washington, DC
✤ Asociația pentru prevenirea și tratarea tulburărilor de alimentație (n.d.).  Statistici privind tulburarile de alimentatie. Accesat la http://aptta.ro/statistici.html la 13 aprilie 2019
✤Fairburn, C., Cooper, Z.,& Shafran, R. (2008). Behavior Therapy for Eating Disorders (“CBT-E”): An Overview. In C. Fairburn (Ed.), Cognitive Behavior Therapy and Eating Disorders (23-35). New York: The Guilford Press
FuseSchool – Global Education. (2017, octombrie 15). Anorexia and Eating Disorders | Biology for All | FuseSchool [fișier video]. Accesibil la https://www.youtube.com/watch?v=jgjzUxosZ9o 
✤Lyons, L. (2017).  Eating Disorders on the Rise All Around the World: An Overview. Accesibil la: https://www.eatingdisorderhope.com/blog/eating-disorders-world-overview
✤Patterson, A. (2008). Beating eating disorders step by step : a self-help guide for recovery. London: Jessica Kingsley Publishers.
✤Rumney, A. (2009). Dying to please: anorexia, treatment and recovery (2nd edition). Jefferson, N.C. :McFarland & Co.
✤Safer, D. L., Telch, C. F.,& Chen, E. Y. (2009). Dialectical behavior therapy for binge eating and bulimia. New York, NY: The Guilford Press.

moldovenisme · Psycho(logical) Life

Un an de trai nocturn – impresii și concluzii

În articolul de astăzi voi povesti despre experiența trăită de mine pe parcusul ultimul an calendaristic, despre schimbările făcute în stilul de viață și voi confrunta datele științifice cu propriile mele opinii. Pentru început, însă, haideți să clarificăm câteva idei.

Ritmul circadian și tiparele consacrate

     Toate procesele biologice și activitățile zilnice se desfășoară conform unui program predeterminat, numit ritm circadian, ce durează circa 24 de ore. Așadar, alternanța somn-stare de trezie, fazele somnului, digestia, capacitatea de concentrare, toleranța la efort sunt dictate de un „ceas biologic interior”. Acesta, alături de ceasul social (școala, serviciul, timpul liber), ne ghidează programul zilnic. Totuși, cele două ceasuri nu se sincronizează în cazul tuturor persoanelor.
La o extremă avem ciocârliile, care sunt matinale, au un tonus bun de la prima oră a dimineții, însă merg la culcare devreme, iar la cealaltă extremă se află bufnițele, care adorm după miezul nopții, se trezesc târziu și sunt mai productive seara. Aceste diferențe în stilul de viață sunt determinate genetic și, în funcție de ce domeniu vă interesează și ce studii citiți, veți afla avantaje și dezavantaje ale ambelor categorii.
De pildă, ciocârliile par a avea o mai bună capacitate de concentrare și memorare, sunt predispuse la a trăi emoții pozitive, însă tind să fie mai puțin creative și să aibă un IQ mai mic.
Bufnițele sunt mai productive, ceva mai inteligente și creative, însă sunt predispuse la a resimți emoții negative, la dependența de substanțe și pot avea trăsături din triada negativă (psihopatie, machiavelism și narcisism).
Ritmul circadian are variante intraindividuale de-a lungul vieții: dacă în copilărie suntem matinali din cauza programului școlar, în adolescență și tinerețe tindem să stăm treji până mai târziu, iar către maturitate și bătrânețe redevenim matinali. Totuși, ceea ce arată cele mai multe articole citite de mine este că dezechilibrele apar atunci când ceasul biologic și cel social sunt desincronizate, ducând la epuizare psihică și fizică. Este important să ne cunoaștem propriul ritm biologic atât în alegerea partenerului de viață astfel încât relația să nu aibă de suferit de pe urma diferențelor, cât și în alegerea jobului. Persoanelor matinale li se potrivește un job de la 9-17, pe când cele nocturne sunt mai productive atunci când lucrează în tura de noapte ori de acasă, unde își pot gestiona singure activitatea.

Experiența mea

Dintotdeauna mi-a fost dificil să mă trezesc dimineața și-mi consumam întreaga energie încercând să-mi țin ochii deschiși la școală, căci adormeam târziu.

Mi-a devenit limpede că sunt păsăre de noapte pe la 12 ani, când a început seria verilor mele nocturne. Rămâneam ore întregi trează uitându-mă la televizor, citind pe ascuns sau scriind mesaje – pentru că astea erau cam toate luxurile de care dispuneam la vremea aia. Am observat că, într-adevăr, sunt mult mai productivă noaptea, cele două  mari proiecte de până acum (draftul romanului și lucrarea de licență) fiind executate doar în timpul nopții. Cu riscul de a părea ceva extraterestru, sesiunile au devenit perioadele mele preferate din facultate, întrucât îmi ofereau libertatea absolută, iar performanța mea a avut numai de câștigat întotdeauna.
De când cu masterul, ale cărui cursuril sunt seara, am avut posibilitatea să-mi fac de cap și iată ce concluzii am tras pe parcursul acestui an (mai 2018-vara 2019):

AVANTAJE

 am dormit cât pentru toți anii anteriori de învățământ; țin să precizez faptul că obișnuiam să merg la culcare în jur de 4 dimineața și dormeam până pe la prânz, așadar numai programul de somn s-a modificat, nu și numărul orelor; înainte dormeam maxim șase ore pe noapte, întrucât adormeam târziu și suna alarma mult prea curând
 am avut parte de mai puține distrageri de ordin social, ceea ce mi-a sporit productivitatea. Când singura fereastră luminată de pe toată strada e a ta, nu prea ai cu ce să pierzi vremea, so you get shit done, fie că e vorba de scris, învățat, editat sau dat cu mătura (asta dacă închizi netul).
am avut mai mult timp pentru mine și activitățile care-mi fac plăcere, funcționând după propriul meu program
 m-am bucurat de câteva spectacole naturale fenomenale, precum apusuri de lună, răsărituri de soare și furtuni memorabile, pe care cei care se odihneau ori care deja plecau la muncă le-au ratat
 nu am mai resimțit stresul și nici oboseala asociate trezirii matinale, nici aversiunea de a ieși din casă la ora la care unele găini încă mai moțăiau;
 m-am putut concentra mai bine asupra activității academice, deși se întâmpla să stau la faculate și după ora 21, întrucât acela era momentul meu maxim de atenție și concentrare

DEZAVANTAJE

✘ am fost în contratimp cu restul lumii, spre disperarea cunoscuților mei, cărora nu le răspundeam cu orele, ori care m-au dat dispărută în câteva rândur. De asemenea, am avut câteva dificultăți cu vecinii, cărora nu le puteam cere să nu mai facă zgomot ziua pentru că eu încă nu-i făcusem norma de dormit.
 bufnițele au ceva dificultăți când e vorba de traiul în comun: adesea aveam chef de ascultat Rammstein în draci, dar era trei dimineața și trebuia să recurg la căști (dar nu întotdeauna)
✘ activitățile sociale sunt oarecum restrânse dacă e vorba de shopping, dar se pot înlocui cu plimbări și sleep overs (mai sunt la modă? eu sunt pentru!), mai ales vara
✘ am resimțit oarece dezorientare temporală, întrucât, pentru mine, ziua anterioară se termina când mă culcam și noua zi începea când mă trezeam pe la amiază; noțiunile de ieri, azi și mâine erau relative
✘ revenirea temporară la un program obișnuit cu prilejul examenelor sau a altor evenimente e ATROCE. Preferam să nu dorm deloc decât să ațipesc două ore până în momentul în care trebuia să ies pe ușă, ceea ce mă făcea să mă dau peste cap într-un mod neplăcut.

cut

Așadar, cu bune și cu rele, aceasta a fost experiența mea ca pasăre de noapte. Dacă nu apar schimbări majore, cred că voi continua acest stil de trai, întrucât e potrivit tendinței mele înnăscute, iar starea mea de sănătate este în parametri. Cheia este moderația și echilibrul: suficient somn și soare, o alimentație potrivită vârstei și, recunosc, ceva mai multă mișcare.

Aceasta a fost povestea mea. Vă las mai jos o serie de link-uri pe care le-am consultat și eu și care sunt un punct de plecare dacă vă interesează subiectul. M-ar bucura să vă aflu impresiile și să vă citesc experiențele matinale sau nocturne în comentarii! Documentare plăcută!

Informații suplimentare

1. Are You a Morning Lark or a Night Owl?
2. Being a ‘night owl’ could kill you, study finds
3. Brain connections that disadvantage night owls
4. Circadian Rhythms
5. Links between Circadian Rhythms and Psychiatric Disease
6. Night Owls and Early Risers Have Different Brain Structures
7. Nine Signs and Personality Traits of Night Owls That are Easy to Spot
8. Up All Night: 7 Little-Known Facts About Night Owls
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ritm_circadian

 

master · Psycho(logical) Life

Stresiunea #2

Sesiunea din vară e întotdeauna mai nesuferită decât cealaltă dintr-o mulțime de motive, principalul fiind acela că pierzi timpul cu nasul prin cursuri în loc să faci orice altceva de o mie de ori mai interesant. Și chiar dacă nu te omori cu învățatul, simplul fapt că nu ești pe deplin liber îți strică buna dispoziție – cel puțin așa este în cazul meu. Din fericire, am supraviețuit și de această dată (îmi place când fac asta!), iar acum e momentul să exorcizez și ultimele gânduri legate de examene, în speranța că soarele va apărea din nou pe cer.

Primul examen a fost cel de la Psihologie Clinică și a constat în trei subiecte vizând atitudinea pacientului față de boală, metodologia cercetării în clinică și factorii de personalitate implicați în perceperea bolii, dacă nu mă-nșel. Mi-a plăcut faptul că s-a pus accent pe principalele noțiuni ale acestei materii, cu precădere factorul uman.

A urmat Psihologia Pozitivă pentru care, într-adevăr, a trebuit să studiez un întreg tratat (extaz, nu alta!).  Ca să fie treaba bună, adunarea generală a avut loc într-o zi de sărbătoare, la 9 dimineața; singurul suflet pe care l-am întâlnit până la autobuz a fost o pisică ce se încălzea la soare și care nu știa precis dacă ființa care se împiedica la fiecare pas era om sau orice altceva; sincer, nici eu nu știam. Ca să revin la examen, a trebuit să scriu tot ce mi-am putut aminti despre suportul social, capitol citit așa, în treacăt cu o seară înainte. Oricum, rezultatele au fost bune din ce am auzit, semn că a fost voba de multă agitație pentru nimic. Tipic.

Proba la Metode de cercetare calitativă a fost de tip grilă, ceea ce e semn bun de obicei. Am tratat cursul cu superficialitate, destul cât să știu în mare informația și, cu ajutorul insiprației divine am reușit să dau de capăt întrebărilor-capcană. Cred.

Universul a decis să lase cele mai dificile examene la final, când randamentul meu decide subit să-si ia o vacanță pe Alpha Centauri, dar n-am avut cu cine să mă cert. Subiectele la Evaluare Psihologică au fost suspect de accesibile (două aspecte de țin ce statistică și contribuția unui psihometrician în dezvoltarea testelor de personalitate) în comparație cu materia complicată din curs, care efectiv mi-a tocit neuronul de serviciu. Pentru că nu puteam exista în armonie cu universul, cele două cerințe de la Consiliere Psihologică (mecanismele de apărare ale lui Tata Freud și intervenția pentru emoții negative) mi-au destabilizat definitiv chakrele. Am mai spus-o și-o repet, talentul de a fabula este un must-have în ziua de azi, indiferent de situație.

Cam atât despre partea academică, dusă la capăt cu un maxim efort de voință. Majoritatea timpului mi-am petrecut-o făcând alt gen de activități, de pildă:
✵ m-am ocupat de manichiură în mai multe rânduri decât ar fi fost necesar;
✵ am colecționat un număr impresionant de fulgere dramatice, apusuri de lună și răsărituri de soare;
✵ am citit Nana de  
Émile Zola, care se afla pe lista mea de mulți ani. Nu știu cum a ajuns acolo, întrucât de obicei citesc alt gen, însă schimbarea a fost una bine-venită; nimic nu se compară cu un pic de naturalism și atmosfera pariziană de secol XIX. Am achiziționat exemplarul respectiv, de vârsta părinților mei, de la un anticariat și a fost o investiție bună, zic eu.
✵ am vizionat mini-seria Good Omens în două seri, iar restul sesiunii mi-am petrecut-o afundându-mă în acest fandom genial și convingându-i și pe alții să-i dea o șansă.  Excuse me, dear sir, do you have a moment to talk about our sauntering devil, Lord Crowley, and the ethereal book dealer, Lord Aziraphale? Merită fiecare secundă.
✵ stresiunea s-a încheiat apoteotic, printr-o hoinăreală în cercuri, din care am învățat două lucruri majore: 1) există un motiv foarte bun pentru care s-a inventat meseria de ghid turistic și 2) de ce oamenii din Brașov au piciorul frumos.

Acestea fiind spuse, primul an de master s-a încheiat fără daune majore, așadar acum nu-mi rămâne decât să mă afund în rutina de vară, încet, ardelenește, să nu asud. Am înfrânt.

master

Materii studiate #2

Am revenit cu un articol legat de viața studențească, anume cu trecerea în revistă a aspectelor aprofundate în această primăvară indecisă. Da, a fost nevoie să aștept până în ultima săptămână pentru a-mi face o impresie de ansamblu la ce concluzii am ajunsvoi lămuri în final. Să-ncepem, așadar, frumoasa listă:

Metode calitative de cercetare (MCC): cuprinde metode de culegere și analizare a datelor din punct de vedere al conținutului propriu-zis. De-a lungul activității, am aflat ce înseamnă studiul obiectelor, cum se construiește un interviu, cum se desfășoară un focus-grup și în ce condiții e importantă realizarea studiului de caz. Deși temele (la care încă nu am aflat notele) mi-au dat de furcă, consider că materia a fost utilă în vederea realizării disertației; totuși, se mai putea lucra la modalitatea de transmitere a informației.

Evaluare psihologică (EP): vechea poveste a caracteristicilor testelor de personalitate, aplicarea, scorarea lor și realizarea profilului personal pe baza rezultatelor. Îmi dau seama că se vrea o simulare a testării în cadrul cabinetului pentru a ne obișnui cu procedura, însă: 1) am mai făcut asta în trecut, în anul III și 2) cum rămâne cu subiectivitatea ca factor de biasare a interpretării? Nu știu dacă asta ar trebui să țină loc de dezvoltare personală (a se nota sarcasmul!), dar mie mi s-a părut pierdere de vreme.

Consiliere psihologică (CP): materie ce a constat în dezbaterea diverselor contexte și tulburări în care psihologul clinician poate interveni și cum anume; printre subiecte s-au numărat dependența de substanțe, pierderea, problemele în cuplu și adaptarea școlară. Pentru partea de seminar, am pregătit o prezentare privitoare la anorexie și bulimie, subiecte despre care nu știam prea multe, deci a fost o ocazie de învățare de pe urma căreia am rămas cu ceva. În ciuda materialului interesant, nu am ajuns prea des pe la ore, neatrasă de perspectiva unui discurs monoton; pe la seminarii am mai prins un lucru-două.

Psihologie clinică (PCL): un fel de extensie a Psihologiei Sănătății din anul III, care a adus prea puține informații noi față de predecesoarea sa ca s-o pot lua în serios. Așteptările mele erau altele, având în vedere că este materia care dă numele masterului, însă m-am pomenit doar căutând un subiect pentru realizarea unui studiu de caz mai mult în orb. Singura competență pe care mi-am dezvoltat-o în acest context a fost cea de a-mi exersa morga de ascultător activ.

Închei, apoteotic, cu opționalul pe care nu l-a ales nimeni, anume Psihologia Pozitivă (PP). Toată activitatea s-a învârtit în jurul achiziționării, transportării, conspectării și prezentării unui tratat cuprinzător, dar pe alocuri de neînțeles, în dulcele stil românesc. Nu mă-nțelegeți greșit, nu condamn inițiativa de a consuma produse intelectuale de pe plaiurile noastre, însă mă rezum la a spune că aș fi dorit să și experimentez emoțiile pozitive în loc să stau pe scaun și să asist la dezbateri sterile despre forma corectă a vreunui cuvânt. Ca și în cazul alor materii, ideea suna promițător, însă execuția a lăsat mult de dorit.

Pentru a face o sinteză, cuvântul-cheie ar fi dezamăgire. După cum am spus și în semestrul anterior, multă informație de la licență se reia la master și nu neapărat într-o formă nouă, care să atragă și veteranii în toceala psihologiei. Mai mult, consider că există aspecte cruciale ale acestei profesii care nu au fost atinse, de pildă ce este și cum se realizează un plan de intervenție, tehnici de comunicare în stabilirea relației terapeutice, crearea unui contract psihologic, simularea unei discuții în cabinet și alte elemente de bază (presupun, că nu mi-a zis nimeni!).

Poate că nemulțumirea mea e exagerată, însă mulți dintre colegii mei par a fi în asentimentul meu în ce privește ori programa, ori organizarea activității. Cu alte cuvinte, cineva s-a prefăcut că predă și altcineva s-a prefăcut că învață. Unde va duce asta și dacă vor apărea schimbări … vom afla în semestrul viitor. Până atunci, rămâne să trecem sesiunea cu bine să ne remontăm în vacanță!

3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb

subiecte din domeniu

Te cunosc de undeva?

Acum câțiva ani am participat la un atelier în cadrul căruia am întâlnit, printre alții, și un cuplu de până în treizeci de ani. Din prima secundă în care i-am zărit,  am putut să jur că-i cunoșteam, fără să-mi pot da seama de unde. Atât de puternică era senzația, încât mare parte din timp mi-am petrecut-o efectiv holbându-mă la ei. Fără rezultat. Menționez faptul că abia mă mutasem în oraș și că dintotdeauna am avut o memorie foarte proastă a chipurilor, ceea ce făcea situația și mai bizară. Mai mult, într-o pauză, un coleg mi-a zis că și el are același sentiment de familiaritate față de cei doi, pe care nici el nu și-l putea explica.

Nu știu dacă ați trăit vreodată această experiență, dar pentru mine a fost una intensă, căreia nu-i puteam da de capăt. În lipsa unei explicații raționale, am început să mă gândesc la universuri paralele, conspirații, extratereștri, clone și câte și mai câte, fără a ajunge la vreo concluzie. Totuși, să vedem ce are de spus știința despre asta:

În primul rând, recunoașterea fețelor este un proces complex, ce antrenează sute de neuroni specifici, împărțiți în șase grupe poziționate simetric în lobii temporali (cred). Se consideră că este nevoie de 200 de asemenea neuroni pentru a identifica un chip și că fiecare grupă de celule nervoase are o anumită specializare, fiind responsabilă pentru o anume trăsătură. În cadrul unui experiment, oamenii de știință au reușit să reconstituie chipul unei persoane analizând activitatea cerebrală a unei primate din specia macac: cu alte cuvinte, observând ce zone corticale se activau, s-a putut afla la chipul cui reacționa animalul (Wade, 2017).

În al doilea rând, explicațiile cu privire la acest fenomen sunt în general de ordin neurologic, dar intervin și factori genetici sau care țin de experiență. În cele ce urmează, voi încerca să-i prezint cât mai clar.

Recunoașterea străinilor este influențată de caracteristicile structurilor responsabile de această funcție: în cazul celor care suferă de prosopagnozie, ei nu sunt capabili să recunoască fețe, nici măcar pe ale lor; alți indivizi au capacități de discriminare foarte fine, ei susținând că fiecare chip, chiar și cel al gemenilor, este unic. Majoritatea oamenilor se situază în cadrul acestui spectru (Suchow, 2018).

În clipul său, Carboni explică faptul că însușirile memoriei depind de activitatea hipocampului: girul dentat determină dacă ceea ce vedem este complet nou, iar CA3 stabilește dacă este vorba de un element familiar. Când avem senzația nefondată că știm pe cineva, poate fi din cauza erorii structurii CA3, care judecă greșit informația.

O altă abordare a acestei dileme se referă la memoria contextuală și la elemente specifice: recunoașterea corectă presupune o suprapunere dintre aceste două elemente, iar când aceasta nu există, apar situații sociale jenante. De exemplu: în primele zile de studenție, abia făceam cunoștință cu noii colegi și-i recunoșteam la facultate pe baza locurilor în care preferau să stea sau a altor indicii (pentru că era vorba de același context, sala de curs), dar pe stradă mi se întâmpla să nu-mi dau seama cine erau (lipsea elementul specific, precum numele lor). Un alt exemplu: mă plimbam ca o divă, când am fost salutată de o persoană, căreia i-am răspuns la rândul meu, fiindu-mi familiară (elementul specific era prezent), dar pe care nu-mi aminteam dacă o știam de la școală sau dacă era cunoștința unei cunoștințe (contextul lipsea de această dată) (Hyman, 2010).

Ca să pășim în afara neuroștiinței, identificarea greșită a chipurilor ar putea fi consecința unor asocieri de tipul efectului halo. Conform unui experiment  ce includea un set de 80 de poze, chipurile atractive sunt recunoscute de către privitori, chiar dacă acestea nu au fost anterior prezentate, întrucât însușirile plăcute sunt considerate familiare în detrimentul celor neutre (Krakovsky, 2003).

Totuși, există situații în care persoanele se recunosc reciproc, însă nu găsesc niciun element comun, ce explică senzația de familiaritate care îi leagă. Momentan nu există o explicație concretă, bine conceptualizată, ci mai degrabă un set de bănuieli. Una dintre acestea îi aparține Dr. Gunther (2015), a cărei experiență a determinat-o să facă o asociere între transmiterea ereditară a genelor și acest fenomen. Ipoteza ei se referă la faptul că familiaritatea pe care o simțim față de străini poate fi o consecință a unei relații apropiate avute de strămoșii noștri, iar în fondul nostru genetic s-a transmis predispoziția de a identifica genele celuilalt. Pe scurt, s-ar putea să moștenim nu doar trăsăturile predecesorilor noștri, ci și prietenii acestora.

După ce am aflat atâtea aspecte noi (fără îndoială c-or mai fi și altele!), să ne întoarcem la povestea mea despre respectivul cuplu. Gândindu-mă retrospectiv, cred că am avut impresia că o recunosc pe ea pentru că semăna oarecum cu o colegă de an. Deși nu am găsit nimic în comun atunci când am discutat, ulterior am aflat că urma un program paralel al aceleiași facultăți și poate o mai văzusem pe coridoare ori prin grupurile de studenți, dar asta e doar o presupunere. În schimb, în privința lui nu am nicio explicație; nu-mi amintea de nimeni și probabil că nici nu-l văzusem vreodată, întrucât provenea dintr-un mediu profesional total diferit.

Poate că am primit în sfârșit un răspuns la această întrebare, dar, de ceva vreme, trăiesc o poveste asemănătoare. Identitatea protagonistului rămâne încă un mister. Promit să vă țin la curent cu noutăți, însă, până atunci, spuneți-mi dacă ați trăit vreodată o experiență de acest gen și dacă acel străin era cu adevărat un străin!

Bibliografie:

moldovenisme

Cum m-a schimbat facultatea

Orice experiență nouă, care te provoacă, are un anumit efect asupra ta, fie el de lungă sau scurtă durată. Așa cum reiese din titlu, astăzi voi discuta despre cele mai importante aspecte pe care facultatea mi le-a relevat despre mine în general și eventuale schimbări în gândire. Iată, așadar, aspectele pe care le-am observat de-a lungul timpului:

❖ Am reușit să mă cunosc mai bine. Poate suna clișeic, având în vedere că am terminat specializarea de psiho, unde nu m-am dus ca să construiesc avioane, dar vreau să clarific la ce anume m-am referit. Deși nu am urmat vreun program de dezvoltare personală, am făcut nenumărate teste validate științific și am citit nenumărate interpretări. Înțelegând conceptele, am început să-mi explic singură anumite aspecte și să le pun în legătură cu experiențele trăite. Nu e vorba de cifre și scale, ci de un proces în spirală, la care mereu se adaugă informații noi, care vin în completarea celor vechi. În sensul ăsta, am început să țin un un jurnal, în care zilnic răspund la câte o întrebare și astfel pun cărămidă peste cărămidă și încerc să-mi stabilesc unele obiective. Dacă vă interesează, iată după ce mă orientez eu în luna mai (click aici).

❖Am conștientizat aspecte care altădată treceau neobservate. Cumva, această idee se leagă de prima, în sensul în care am devenit mult mai self-aware de modul în care reacționez, interpretez și interacționez în diferite contexte, în loc să trec prin realitate ca un zombalău. Firește, e ușor să cazi în vechile tipare atunci când te frustrează ceva sau ai obosit, însă practica ajută mult.

❖ Încerc să aflu „de ce”. În spatele gândurilor și comportamentelor există niște cauze, uneori atât de adânc îngropate, încât adesea nici nu sunt bănuite (știa tata Freud ce știa!). Este important pentru mine să încerc să fac lumină asupra motivelor și să văd dacă ele sunt constuctive, întemeiate, ori dimpotrivă și cum anume pot lucra cu ele. Firește, demersul acesta e dificil și nu se poate realiza mereu individual, însă pentru asta s-au inventat terapeuții! 🙂

❖ Mi-am dat seama că, adeseori, răspunsul este „depinde”. În vreme ce psihologia, ca orice știință, se concentrează pe generalități, acestea sunt doar puncte de reper atunci când ai în vedere un caz anume, un OM cu un anumit trecut, valori și idealuri poate diferite de ale tale și pe care trebuie să-l respecți ca atare. Ceea ce el trăiește depinde de foarte mulți factori pe care trebuie să ai răbdare să-i cunoști înainte de a putea oferi un răspuns.

❖ Mi-am diversificat aria de interese și preocupări. Să fie clar, tot pe psihopați am rămas setată (!), dar, având acces la o gamă largă de subiecte și documentându-mă pentru diferite proiecte, am identificat și alte arii care merită aprofundate. Poate că voi face o listă în viitorul apropiat.

Ce au în comun toate aceste idei este nivelul profund și modul subtil în care se manifestă. Facultatea nu a fost într-atât de traumatizantă încât să mă reconfigureze total, însă consider că ele ar putea constitui piatra de temelie pentru o etapă nouă din parcursul vieții mele.

Mi-a făcut plăcere să scriu un articol cu temă personală, ceea ce nu am mai făcut de mult Ca de fiecare dată, vă mulțumesc pentru lectură și vă aștept comentariile cu multă curiozitate!