Despre anorexie și bulimie

Acesta este un subiect despre care, trebuie să recunosc, nu știam prea multe. Cu puțin timp în urmă, însă, m-am documentat în vederea realizării unei prezentări și în continuare voi puncta câteva dintre lucrurile pe care le-am aflat despre cele două tulburări.

I. Date generale

     Anorexia și bulimia fac parte din categoria tulburărilor de alimentație, care afectează 70 de milioane de oameni la nivel mondial, conform  Asociației Naționale pentru Tulburările de Alimentație (Lyons, 2017).  După cum aproximează Asociația pentru prevenirea și tratarea tulburărilor de alimentație, 400.000 de persoane din România suferă de o anumită afecțiune din acest spectru.
Tulburările de alimentație au cea mai mare rată a debutului la vârsta adolescenței, afectând în mai mare proporție femeile (10:1) (APA, 2013).  Țările cu cel mai ridicată rată a tulburărilor de alimentație sunt Statele Unite ale Americii, Franța, Austria, China, India și Indonezia (FuseSchool – Global Education, 2017).

II. Ce este anorexia?

DSM V evidențiază următoarele criterii de diagnostic ale anorexiei:
♦ Restricționarea alimentării până la subnutriție în raport cu indicele de masă corporală IMC= kg/m(2). Indicele cuprins între 18,5 si 24,9 indică greutatea subiectului ca fiind între limitele normale (MedLive, 2011).
♦Frica accentuată de a lua în greutate ori de a deveni obez; comportamente care contravin luării în greutate, precum activitatea fizică exagerată sau limitarea consumului de alimente
♦ Percepție corporală distorsionată (persoana se vede ca fiind supraponderală, deși nu este cazul)

În funcție de practicile întâlnite în comportamentul persoanei, anorexia are două subtipuri:
‒ subtipul restrictiv: scăderea în greutate se realizează în urma înfometării, dietelor și prin activitate fizică excesivă; individul nu a avut comportamente repetate de mâncat compulsiv și eliminare în ultimele trei luni.
‒ Subtipul binge-eating/purge prezent în ultimele trei luni: individul ingerează cantități mari de hrană, pe care ulterior le elimină; aceste persoane sunt mai predispuse să facă abuz de alcool și droguri, având un nivel de impulsivitate mai ridicat

Comorbidități:afecțiuni fiziologice, precum amenoree și dereglări are funcțiilor vitale, pierderea densității osoase;  stări depresive, retragere socială, iritabilitate, expresivitatre afectivă scăzută,  insomnie și diminuare a libidoului.

Debutul anorexiei se asociază adesea cu un eveniment de viață stresant, precum mutarea de acasă pentru facultate. Unii indivizi pot avea un singur episod de anorexie care se poate remite, alții pot avea perioade în care tiparul acesta se poate menține și fluctua în timp, iar alții pot trăi un episod cronic ce se întinde pe mai mulți ani.

Factori predispozanți:

  • de personalitate: tulburări anxioase sau trăsături obsesive evidențiate în copilărie; poate apărea și drept consecință a fricii de intimitate, a lipsei de abilități sociale sau a identificării persoanei ca fiind feminină
  • de mediu: climatul familial stresant, presiunea resimțită la nivelul grupului de egali; anorexia poate fi cauzată de relația copilului cu mama și procesul de căpătare a propriei independențe față de modelul matern, evident în cazul fetelor, motiv pentru care anorexia are o mai mare prevalență în rândul lor. În încercarea de a se detașa de acest model, tânăra fată poate depune eforturi remarcabile până în punctul în care își pune viața în pericol (Rumney, 2009)
  • genetici și fiziologici: modelul unui părinte anorexic, precum și bagajul genetic moștenit

 

III. Ce este bulimia?

DSM V evidențiază următoarele criterii de diagnostic ale bulimiei:

♠ Episoade recurente de binge eating (caracterizat prin ingerarea unei cantități mai mari de hrană decât e necesar într-o perioadă limitată de timp, fără ca individul să simtă că are capacitatea de a se controla)
♠ Comportamente compensatorii (utilizarea exagerată a laxativelor și a altor medicamente pentru eliminarea alimentelor)
♠ Percepția de sine este centrată pe greutate și forma fizic
♠ Aceste episoade se manifestă constant, într-un ciclu repetitiv; a nu se confunda cu subtipul B al anorexiei; în cazul bulimiei, individul se menține la o greutate normală sau chiar puțin peste medie

u.PNG

Comorbidități: aritmii cardiace, boli ale esofagului și gastrointestinale, tulburări ale afectivității (70%), tulburări de anxietate (80%), consum de alcool sau de stimulente (36%), dificultăți de controlare a impulsurilor (60%); tulburare de personalitate borderline

Debutul îl reprezintă adesea dietele sau evenimentele stresante

IV. Intervenție terapeutică

1.Terapia cognitivă pentru tulburări de alimentație (CBT-E): se axează pe modificarea comportamentelor pacienților și analizarea efectelor și implicațiilor acestor schimbări. Scopul terapiei este de a decentra pacientul de pe tulburarea sa alimentară. Se dorește înțelegerea ei de către pacient, a mecanismelor sale care o perpetuează. Se încurajează auto‒observarea pacienților pe parcursul demersului clasic de comportament, dar și în timp ce ies din acest tipar auto‒impus și identificarea diferențelor. Astfel, ei învață să-și manipuleze tiparele de gândire și minimizează recăderile. Acest tip de terapie se desfășoară, în  general, în  20 de ședințe.

2.Terapia dialectic-comportamentală combină practici luate din terapia comportamentală, scopul fiind îmbunătățirea abilităților de comunicare, relaxare și meditație. E utilă în gestionarea problemelor emoționale (depresie și anxietate în cazurile severe) și de relaționare care se asociază acestora sau care au constituit debutul anorexiei. Clientul învață să tolereze stresul, sa practice mindfulness-ul, să-și regleze emoțiile și să gestioneze relațiile cu ceilați. Cheia o reprezintă găsirea echilibrului dintre acceptarea sinelui și schimbarea comportamentelor pentru a răspunde cerințelor contextului. De asemenea, TDC se realizează, în medie, în 20 de ședințe.

3. Terapia psihodinamică: dezvoltă autonomia clientului prin declararea propriilor trăiri față de un terapeut empatic. Prin acest demers, acesta își poate explora ambivalența față de procesul de refacere, poate începe procesul de maturizare și învață să-și gestioneze sentimentele atașate acestuia. Spre deosebire de clasicul proces psihanalitic, pacientul are rol activ și este independent, asumându-și responsabilitatea față de propria sa viață.

4. Terapiile experiențiale pot fi utilizate atunci când clientul nu dorește să-și relateze experiența, fiindu-i mai ușor să o facă prin mijloace artistice precum mișcare, muzică, artă, jocul de rol etc.  Aceste modalități sunt utile pentru persoanele anorexice aflate într-un stadiu avansat al afecțiunii, când au un comportament retras și reticent ori pentru cei care suferă de alexitimie. Astfel, clientul își poate contura propria sa lume prin mijloace nonconvenționale, care poate fi un prim act de căpătare a controlului asupra propriei vieți. Cu susținerea terapeutului, mijloacele artistice de exprimare pot căpăta valoare pentru individ, criticul inteior fiind redus la tăcere.  De asemenea, individul este încurajat să se concentreze asupra procesului și nu asupra rezultatului. Prin aprecierea produsului creației, terapeutul de fapt transmite că acceptă și validează lumea interioară a individului. Apoi, dacă individului i se cere să-și explice creația, poate avea loc un dialog între el și specialist (de exemplu, de ce a folosit acele culori pentru a-și desena familia, ce înseamnă poziționarea fiecărui individ pe foaie, iar individul astfel dezvăluie ce simte față de aceștia). Parcursul este experiența internă – metaforă – traducerea verbală.

Tulburările de alimentație sunt mai dificile de tratat și de depășit atunci când se manifestă  la membri ai aceleiași familii, întrucât intervine competiția, iar tiparele nesănătoase de hrănire sunt perpetuate la nesfârșit. Dau drept exemplu cazul lui June&Jennifer Gibbons (despre care am scris aici),al surorilor Lisbeth și Angelique Raven (pe care le puteți vedea în acest documentar ) și al surorilor Taylor și Tricia (ale căror episoade de binge eating sunt descrise aici).

Sper că această sinteză v-a fost de ajutor în înțelegerea tulburărilor de alimentație. Vă invit să consultați lista de mai jos pentru informații complete:

✤ American Psychiatric Association. (2013). Feeding and eating disorders. In  Diagnostic and  statistical manual of mental disorders (5th ed.). Washington, DC
✤ Asociația pentru prevenirea și tratarea tulburărilor de alimentație (n.d.).  Statistici privind tulburarile de alimentatie. Accesat la http://aptta.ro/statistici.html la 13 aprilie 2019
✤Fairburn, C., Cooper, Z.,& Shafran, R. (2008). Behavior Therapy for Eating Disorders (“CBT-E”): An Overview. In C. Fairburn (Ed.), Cognitive Behavior Therapy and Eating Disorders (23-35). New York: The Guilford Press
FuseSchool – Global Education. (2017, octombrie 15). Anorexia and Eating Disorders | Biology for All | FuseSchool [fișier video]. Accesibil la https://www.youtube.com/watch?v=jgjzUxosZ9o 
✤Lyons, L. (2017).  Eating Disorders on the Rise All Around the World: An Overview. Accesibil la: https://www.eatingdisorderhope.com/blog/eating-disorders-world-overview
✤Patterson, A. (2008). Beating eating disorders step by step : a self-help guide for recovery. London: Jessica Kingsley Publishers.
✤Rumney, A. (2009). Dying to please: anorexia, treatment and recovery (2nd edition). Jefferson, N.C. :McFarland & Co.
✤Safer, D. L., Telch, C. F.,& Chen, E. Y. (2009). Dialectical behavior therapy for binge eating and bulimia. New York, NY: The Guilford Press.

Un an de trai nocturn – impresii și concluzii

În articolul de astăzi voi povesti despre experiența trăită de mine pe parcusul ultimul an calendaristic, despre schimbările făcute în stilul de viață și voi confrunta datele științifice cu propriile mele opinii. Pentru început, însă, haideți să clarificăm câteva idei.

Ritmul circadian și tiparele consacrate

     Toate procesele biologice și activitățile zilnice se desfășoară conform unui program predeterminat, numit ritm circadian, ce durează circa 24 de ore. Așadar, alternanța somn-stare de trezie, fazele somnului, digestia, capacitatea de concentrare, toleranța la efort sunt dictate de un „ceas biologic interior”. Acesta, alături de ceasul social (școala, serviciul, timpul liber), ne ghidează programul zilnic. Totuși, cele două ceasuri nu se sincronizează în cazul tuturor persoanelor.
La o extremă avem ciocârliile, care sunt matinale, au un tonus bun de la prima oră a dimineții, însă merg la culcare devreme, iar la cealaltă extremă se află bufnițele, care adorm după miezul nopții, se trezesc târziu și sunt mai productive seara. Aceste diferențe în stilul de viață sunt determinate genetic și, în funcție de ce domeniu vă interesează și ce studii citiți, veți afla avantaje și dezavantaje ale ambelor categorii.
De pildă, ciocârliile par a avea o mai bună capacitate de concentrare și memorare, sunt predispuse la a trăi emoții pozitive, însă tind să fie mai puțin creative și să aibă un IQ mai mic.
Bufnițele sunt mai productive, ceva mai inteligente și creative, însă sunt predispuse la a resimți emoții negative, la dependența de substanțe și pot avea trăsături din triada negativă (psihopatie, machiavelism și narcisism).
Ritmul circadian are variante intraindividuale de-a lungul vieții: dacă în copilărie suntem matinali din cauza programului școlar, în adolescență și tinerețe tindem să stăm treji până mai târziu, iar către maturitate și bătrânețe redevenim matinali. Totuși, ceea ce arată cele mai multe articole citite de mine este că dezechilibrele apar atunci când ceasul biologic și cel social sunt desincronizate, ducând la epuizare psihică și fizică. Este important să ne cunoaștem propriul ritm biologic atât în alegerea partenerului de viață astfel încât relația să nu aibă de suferit de pe urma diferențelor, cât și în alegerea jobului. Persoanelor matinale li se potrivește un job de la 9-17, pe când cele nocturne sunt mai productive atunci când lucrează în tura de noapte ori de acasă, unde își pot gestiona singure activitatea.

Experiența mea

Dintotdeauna mi-a fost dificil să mă trezesc dimineața și-mi consumam întreaga energie încercând să-mi țin ochii deschiși la școală, căci adormeam târziu.

Mi-a devenit limpede că sunt păsăre de noapte pe la 12 ani, când a început seria verilor mele nocturne. Rămâneam ore întregi trează uitându-mă la televizor, citind pe ascuns sau scriind mesaje – pentru că astea erau cam toate luxurile de care dispuneam la vremea aia. Am observat că, într-adevăr, sunt mult mai productivă noaptea, cele două  mari proiecte de până acum (draftul romanului și lucrarea de licență) fiind executate doar în timpul nopții. Cu riscul de a părea ceva extraterestru, sesiunile au devenit perioadele mele preferate din facultate, întrucât îmi ofereau libertatea absolută, iar performanța mea a avut numai de câștigat întotdeauna.
De când cu masterul, ale cărui cursuril sunt seara, am avut posibilitatea să-mi fac de cap și iată ce concluzii am tras pe parcursul acestui an (mai 2018-vara 2019):

AVANTAJE

 am dormit cât pentru toți anii anteriori de învățământ; țin să precizez faptul că obișnuiam să merg la culcare în jur de 4 dimineața și dormeam până pe la prânz, așadar numai programul de somn s-a modificat, nu și numărul orelor; înainte dormeam maxim șase ore pe noapte, întrucât adormeam târziu și suna alarma mult prea curând
 am avut parte de mai puține distrageri de ordin social, ceea ce mi-a sporit productivitatea. Când singura fereastră luminată de pe toată strada e a ta, nu prea ai cu ce să pierzi vremea, so you get shit done, fie că e vorba de scris, învățat, editat sau dat cu mătura (asta dacă închizi netul).
am avut mai mult timp pentru mine și activitățile care-mi fac plăcere, funcționând după propriul meu program
 m-am bucurat de câteva spectacole naturale fenomenale, precum apusuri de lună, răsărituri de soare și furtuni memorabile, pe care cei care se odihneau ori care deja plecau la muncă le-au ratat
 nu am mai resimțit stresul și nici oboseala asociate trezirii matinale, nici aversiunea de a ieși din casă la ora la care unele găini încă mai moțăiau;
 m-am putut concentra mai bine asupra activității academice, deși se întâmpla să stau la faculate și după ora 21, întrucât acela era momentul meu maxim de atenție și concentrare

DEZAVANTAJE

✘ am fost în contratimp cu restul lumii, spre disperarea cunoscuților mei, cărora nu le răspundeam cu orele, ori care m-au dat dispărută în câteva rândur. De asemenea, am avut câteva dificultăți cu vecinii, cărora nu le puteam cere să nu mai facă zgomot ziua pentru că eu încă nu-i făcusem norma de dormit.
 bufnițele au ceva dificultăți când e vorba de traiul în comun: adesea aveam chef de ascultat Rammstein în draci, dar era trei dimineața și trebuia să recurg la căști (dar nu întotdeauna)
✘ activitățile sociale sunt oarecum restrânse dacă e vorba de shopping, dar se pot înlocui cu plimbări și sleep overs (mai sunt la modă? eu sunt pentru!), mai ales vara
✘ am resimțit oarece dezorientare temporală, întrucât, pentru mine, ziua anterioară se termina când mă culcam și noua zi începea când mă trezeam pe la amiază; noțiunile de ieri, azi și mâine erau relative
✘ revenirea temporară la un program obișnuit cu prilejul examenelor sau a altor evenimente e ATROCE. Preferam să nu dorm deloc decât să ațipesc două ore până în momentul în care trebuia să ies pe ușă, ceea ce mă făcea să mă dau peste cap într-un mod neplăcut.

cut

Așadar, cu bune și cu rele, aceasta a fost experiența mea ca pasăre de noapte. Dacă nu apar schimbări majore, cred că voi continua acest stil de trai, întrucât e potrivit tendinței mele înnăscute, iar starea mea de sănătate este în parametri. Cheia este moderația și echilibrul: suficient somn și soare, o alimentație potrivită vârstei și, recunosc, ceva mai multă mișcare.

Aceasta a fost povestea mea. Vă las mai jos o serie de link-uri pe care le-am consultat și eu și care sunt un punct de plecare dacă vă interesează subiectul. M-ar bucura să vă aflu impresiile și să vă citesc experiențele matinale sau nocturne în comentarii! Documentare plăcută!

Informații suplimentare

1. Are You a Morning Lark or a Night Owl?
2. Being a ‘night owl’ could kill you, study finds
3. Brain connections that disadvantage night owls
4. Circadian Rhythms
5. Links between Circadian Rhythms and Psychiatric Disease
6. Night Owls and Early Risers Have Different Brain Structures
7. Nine Signs and Personality Traits of Night Owls That are Easy to Spot
8. Up All Night: 7 Little-Known Facts About Night Owls
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ritm_circadian

 

Stresiunea #2

Sesiunea din vară e întotdeauna mai nesuferită decât cealaltă dintr-o mulțime de motive, principalul fiind acela că pierzi timpul cu nasul prin cursuri în loc să faci orice altceva de o mie de ori mai interesant. Și chiar dacă nu te omori cu învățatul, simplul fapt că nu ești pe deplin liber îți strică buna dispoziție – cel puțin așa este în cazul meu. Din fericire, am supraviețuit și de această dată (îmi place când fac asta!), iar acum e momentul să exorcizez și ultimele gânduri legate de examene, în speranța că soarele va apărea din nou pe cer.

Primul examen a fost cel de la Psihologie Clinică și a constat în trei subiecte vizând atitudinea pacientului față de boală, metodologia cercetării în clinică și factorii de personalitate implicați în perceperea bolii, dacă nu mă-nșel. Mi-a plăcut faptul că s-a pus accent pe principalele noțiuni ale acestei materii, cu precădere factorul uman.

A urmat Psihologia Pozitivă pentru care, într-adevăr, a trebuit să studiez un întreg tratat (extaz, nu alta!).  Ca să fie treaba bună, adunarea generală a avut loc într-o zi de sărbătoare, la 9 dimineața; singurul suflet pe care l-am întâlnit până la autobuz a fost o pisică ce se încălzea la soare și care nu știa precis dacă ființa care se împiedica la fiecare pas era om sau orice altceva; sincer, nici eu nu știam. Ca să revin la examen, a trebuit să scriu tot ce mi-am putut aminti despre suportul social, capitol citit așa, în treacăt cu o seară înainte. Oricum, rezultatele au fost bune din ce am auzit, semn că a fost voba de multă agitație pentru nimic. Tipic.

Proba la Metode de cercetare calitativă a fost de tip grilă, ceea ce e semn bun de obicei. Am tratat cursul cu superficialitate, destul cât să știu în mare informația și, cu ajutorul insiprației divine am reușit să dau de capăt întrebărilor-capcană. Cred.

Universul a decis să lase cele mai dificile examene la final, când randamentul meu decide subit să-si ia o vacanță pe Alpha Centauri, dar n-am avut cu cine să mă cert. Subiectele la Evaluare Psihologică au fost suspect de accesibile (două aspecte de țin ce statistică și contribuția unui psihometrician în dezvoltarea testelor de personalitate) în comparație cu materia complicată din curs, care efectiv mi-a tocit neuronul de serviciu. Pentru că nu puteam exista în armonie cu universul, cele două cerințe de la Consiliere Psihologică (mecanismele de apărare ale lui Tata Freud și intervenția pentru emoții negative) mi-au destabilizat definitiv chakrele. Am mai spus-o și-o repet, talentul de a fabula este un must-have în ziua de azi, indiferent de situație.

Cam atât despre partea academică, dusă la capăt cu un maxim efort de voință. Majoritatea timpului mi-am petrecut-o făcând alt gen de activități, de pildă:
✵ m-am ocupat de manichiură în mai multe rânduri decât ar fi fost necesar;
✵ am colecționat un număr impresionant de fulgere dramatice, apusuri de lună și răsărituri de soare;
✵ am citit Nana de  
Émile Zola, care se afla pe lista mea de mulți ani. Nu știu cum a ajuns acolo, întrucât de obicei citesc alt gen, însă schimbarea a fost una bine-venită; nimic nu se compară cu un pic de naturalism și atmosfera pariziană de secol XIX. Am achiziționat exemplarul respectiv, de vârsta părinților mei, de la un anticariat și a fost o investiție bună, zic eu.
✵ am vizionat mini-seria Good Omens în două seri, iar restul sesiunii mi-am petrecut-o afundându-mă în acest fandom genial și convingându-i și pe alții să-i dea o șansă.  Excuse me, dear sir, do you have a moment to talk about our sauntering devil, Lord Crowley, and the ethereal book dealer, Lord Aziraphale? Merită fiecare secundă.
✵ stresiunea s-a încheiat apoteotic, printr-o hoinăreală în cercuri, din care am învățat două lucruri majore: 1) există un motiv foarte bun pentru care s-a inventat meseria de ghid turistic și 2) de ce oamenii din Brașov au piciorul frumos.

Acestea fiind spuse, primul an de master s-a încheiat fără daune majore, așadar acum nu-mi rămâne decât să mă afund în rutina de vară, încet, ardelenește, să nu asud. Am înfrânt.

Materii studiate #2

Am revenit cu un articol legat de viața studențească, anume cu trecerea în revistă a aspectelor aprofundate în această primăvară indecisă. Da, a fost nevoie să aștept până în ultima săptămână pentru a-mi face o impresie de ansamblu la ce concluzii am ajunsvoi lămuri în final. Să-ncepem, așadar, frumoasa listă:

Metode calitative de cercetare (MCC): cuprinde metode de culegere și analizare a datelor din punct de vedere al conținutului propriu-zis. De-a lungul activității, am aflat ce înseamnă studiul obiectelor, cum se construiește un interviu, cum se desfășoară un focus-grup și în ce condiții e importantă realizarea studiului de caz. Deși temele (la care încă nu am aflat notele) mi-au dat de furcă, consider că materia a fost utilă în vederea realizării disertației; totuși, se mai putea lucra la modalitatea de transmitere a informației.

Evaluare psihologică (EP): vechea poveste a caracteristicilor testelor de personalitate, aplicarea, scorarea lor și realizarea profilului personal pe baza rezultatelor. Îmi dau seama că se vrea o simulare a testării în cadrul cabinetului pentru a ne obișnui cu procedura, însă: 1) am mai făcut asta în trecut, în anul III și 2) cum rămâne cu subiectivitatea ca factor de biasare a interpretării? Nu știu dacă asta ar trebui să țină loc de dezvoltare personală (a se nota sarcasmul!), dar mie mi s-a părut pierdere de vreme.

Consiliere psihologică (CP): materie ce a constat în dezbaterea diverselor contexte și tulburări în care psihologul clinician poate interveni și cum anume; printre subiecte s-au numărat dependența de substanțe, pierderea, problemele în cuplu și adaptarea școlară. Pentru partea de seminar, am pregătit o prezentare privitoare la anorexie și bulimie, subiecte despre care nu știam prea multe, deci a fost o ocazie de învățare de pe urma căreia am rămas cu ceva. În ciuda materialului interesant, nu am ajuns prea des pe la ore, neatrasă de perspectiva unui discurs monoton; pe la seminarii am mai prins un lucru-două.

Psihologie clinică (PCL): un fel de extensie a Psihologiei Sănătății din anul III, care a adus prea puține informații noi față de predecesoarea sa ca s-o pot lua în serios. Așteptările mele erau altele, având în vedere că este materia care dă numele masterului, însă m-am pomenit doar căutând un subiect pentru realizarea unui studiu de caz mai mult în orb. Singura competență pe care mi-am dezvoltat-o în acest context a fost cea de a-mi exersa morga de ascultător activ.

Închei, apoteotic, cu opționalul pe care nu l-a ales nimeni, anume Psihologia Pozitivă (PP). Toată activitatea s-a învârtit în jurul achiziționării, transportării, conspectării și prezentării unui tratat cuprinzător, dar pe alocuri de neînțeles, în dulcele stil românesc. Nu mă-nțelegeți greșit, nu condamn inițiativa de a consuma produse intelectuale de pe plaiurile noastre, însă mă rezum la a spune că aș fi dorit să și experimentez emoțiile pozitive în loc să stau pe scaun și să asist la dezbateri sterile despre forma corectă a vreunui cuvânt. Ca și în cazul alor materii, ideea suna promițător, însă execuția a lăsat mult de dorit.

Pentru a face o sinteză, cuvântul-cheie ar fi dezamăgire. După cum am spus și în semestrul anterior, multă informație de la licență se reia la master și nu neapărat într-o formă nouă, care să atragă și veteranii în toceala psihologiei. Mai mult, consider că există aspecte cruciale ale acestei profesii care nu au fost atinse, de pildă ce este și cum se realizează un plan de intervenție, tehnici de comunicare în stabilirea relației terapeutice, crearea unui contract psihologic, simularea unei discuții în cabinet și alte elemente de bază (presupun, că nu mi-a zis nimeni!).

Poate că nemulțumirea mea e exagerată, însă mulți dintre colegii mei par a fi în asentimentul meu în ce privește ori programa, ori organizarea activității. Cu alte cuvinte, cineva s-a prefăcut că predă și altcineva s-a prefăcut că învață. Unde va duce asta și dacă vor apărea schimbări … vom afla în semestrul viitor. Până atunci, rămâne să trecem sesiunea cu bine să ne remontăm în vacanță!

3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb

Te cunosc de undeva?

Acum câțiva ani am participat la un atelier în cadrul căruia am întâlnit, printre alții, și un cuplu de până în treizeci de ani. Din prima secundă în care i-am zărit,  am putut să jur că-i cunoșteam, fără să-mi pot da seama de unde. Atât de puternică era senzația, încât mare parte din timp mi-am petrecut-o efectiv holbându-mă la ei. Fără rezultat. Menționez faptul că abia mă mutasem în oraș și că dintotdeauna am avut o memorie foarte proastă a chipurilor, ceea ce făcea situația și mai bizară. Mai mult, într-o pauză, un coleg mi-a zis că și el are același sentiment de familiaritate față de cei doi, pe care nici el nu și-l putea explica.

Nu știu dacă ați trăit vreodată această experiență, dar pentru mine a fost una intensă, căreia nu-i puteam da de capăt. În lipsa unei explicații raționale, am început să mă gândesc la universuri paralele, conspirații, extratereștri, clone și câte și mai câte, fără a ajunge la vreo concluzie. Totuși, să vedem ce are de spus știința despre asta:

În primul rând, recunoașterea fețelor este un proces complex, ce antrenează sute de neuroni specifici, împărțiți în șase grupe poziționate simetric în lobii temporali (cred). Se consideră că este nevoie de 200 de asemenea neuroni pentru a identifica un chip și că fiecare grupă de celule nervoase are o anumită specializare, fiind responsabilă pentru o anume trăsătură. În cadrul unui experiment, oamenii de știință au reușit să reconstituie chipul unei persoane analizând activitatea cerebrală a unei primate din specia macac: cu alte cuvinte, observând ce zone corticale se activau, s-a putut afla la chipul cui reacționa animalul (Wade, 2017).

În al doilea rând, explicațiile cu privire la acest fenomen sunt în general de ordin neurologic, dar intervin și factori genetici sau care țin de experiență. În cele ce urmează, voi încerca să-i prezint cât mai clar.

Recunoașterea străinilor este influențată de caracteristicile structurilor responsabile de această funcție: în cazul celor care suferă de prosopagnozie, ei nu sunt capabili să recunoască fețe, nici măcar pe ale lor; alți indivizi au capacități de discriminare foarte fine, ei susținând că fiecare chip, chiar și cel al gemenilor, este unic. Majoritatea oamenilor se situază în cadrul acestui spectru (Suchow, 2018).

În clipul său, Carboni explică faptul că însușirile memoriei depind de activitatea hipocampului: girul dentat determină dacă ceea ce vedem este complet nou, iar CA3 stabilește dacă este vorba de un element familiar. Când avem senzația nefondată că știm pe cineva, poate fi din cauza erorii structurii CA3, care judecă greșit informația.

O altă abordare a acestei dileme se referă la memoria contextuală și la elemente specifice: recunoașterea corectă presupune o suprapunere dintre aceste două elemente, iar când aceasta nu există, apar situații sociale jenante. De exemplu: în primele zile de studenție, abia făceam cunoștință cu noii colegi și-i recunoșteam la facultate pe baza locurilor în care preferau să stea sau a altor indicii (pentru că era vorba de același context, sala de curs), dar pe stradă mi se întâmpla să nu-mi dau seama cine erau (lipsea elementul specific, precum numele lor). Un alt exemplu: mă plimbam ca o divă, când am fost salutată de o persoană, căreia i-am răspuns la rândul meu, fiindu-mi familiară (elementul specific era prezent), dar pe care nu-mi aminteam dacă o știam de la școală sau dacă era cunoștința unei cunoștințe (contextul lipsea de această dată) (Hyman, 2010).

Ca să pășim în afara neuroștiinței, identificarea greșită a chipurilor ar putea fi consecința unor asocieri de tipul efectului halo. Conform unui experiment  ce includea un set de 80 de poze, chipurile atractive sunt recunoscute de către privitori, chiar dacă acestea nu au fost anterior prezentate, întrucât însușirile plăcute sunt considerate familiare în detrimentul celor neutre (Krakovsky, 2003).

Totuși, există situații în care persoanele se recunosc reciproc, însă nu găsesc niciun element comun, ce explică senzația de familiaritate care îi leagă. Momentan nu există o explicație concretă, bine conceptualizată, ci mai degrabă un set de bănuieli. Una dintre acestea îi aparține Dr. Gunther (2015), a cărei experiență a determinat-o să facă o asociere între transmiterea ereditară a genelor și acest fenomen. Ipoteza ei se referă la faptul că familiaritatea pe care o simțim față de străini poate fi o consecință a unei relații apropiate avute de strămoșii noștri, iar în fondul nostru genetic s-a transmis predispoziția de a identifica genele celuilalt. Pe scurt, s-ar putea să moștenim nu doar trăsăturile predecesorilor noștri, ci și prietenii acestora.

După ce am aflat atâtea aspecte noi (fără îndoială c-or mai fi și altele!), să ne întoarcem la povestea mea despre respectivul cuplu. Gândindu-mă retrospectiv, cred că am avut impresia că o recunosc pe ea pentru că semăna oarecum cu o colegă de an. Deși nu am găsit nimic în comun atunci când am discutat, ulterior am aflat că urma un program paralel al aceleiași facultăți și poate o mai văzusem pe coridoare ori prin grupurile de studenți, dar asta e doar o presupunere. În schimb, în privința lui nu am nicio explicație; nu-mi amintea de nimeni și probabil că nici nu-l văzusem vreodată, întrucât provenea dintr-un mediu profesional total diferit.

Poate că am primit în sfârșit un răspuns la această întrebare, dar, de ceva vreme, trăiesc o poveste asemănătoare. Identitatea protagonistului rămâne încă un mister. Promit să vă țin la curent cu noutăți, însă, până atunci, spuneți-mi dacă ați trăit vreodată o experiență de acest gen și dacă acel străin era cu adevărat un străin!

Bibliografie:

Cum m-a schimbat facultatea

Orice experiență nouă, care te provoacă, are un anumit efect asupra ta, fie el de lungă sau scurtă durată. Așa cum reiese din titlu, astăzi voi discuta despre cele mai importante aspecte pe care facultatea mi le-a relevat despre mine în general și eventuale schimbări în gândire. Iată, așadar, aspectele pe care le-am observat de-a lungul timpului:

❖ Am reușit să mă cunosc mai bine. Poate suna clișeic, având în vedere că am terminat specializarea de psiho, unde nu m-am dus ca să construiesc avioane, dar vreau să clarific la ce anume m-am referit. Deși nu am urmat vreun program de dezvoltare personală, am făcut nenumărate teste validate științific și am citit nenumărate interpretări. Înțelegând conceptele, am început să-mi explic singură anumite aspecte și să le pun în legătură cu experiențele trăite. Nu e vorba de cifre și scale, ci de un proces în spirală, la care mereu se adaugă informații noi, care vin în completarea celor vechi. În sensul ăsta, am început să țin un un jurnal, în care zilnic răspund la câte o întrebare și astfel pun cărămidă peste cărămidă și încerc să-mi stabilesc unele obiective. Dacă vă interesează, iată după ce mă orientez eu în luna mai (click aici).

❖Am conștientizat aspecte care altădată treceau neobservate. Cumva, această idee se leagă de prima, în sensul în care am devenit mult mai self-aware de modul în care reacționez, interpretez și interacționez în diferite contexte, în loc să trec prin realitate ca un zombalău. Firește, e ușor să cazi în vechile tipare atunci când te frustrează ceva sau ai obosit, însă practica ajută mult.

❖ Încerc să aflu „de ce”. În spatele gândurilor și comportamentelor există niște cauze, uneori atât de adânc îngropate, încât adesea nici nu sunt bănuite (știa tata Freud ce știa!). Este important pentru mine să încerc să fac lumină asupra motivelor și să văd dacă ele sunt constuctive, întemeiate, ori dimpotrivă și cum anume pot lucra cu ele. Firește, demersul acesta e dificil și nu se poate realiza mereu individual, însă pentru asta s-au inventat terapeuții! 🙂

❖ Mi-am dat seama că, adeseori, răspunsul este „depinde”. În vreme ce psihologia, ca orice știință, se concentrează pe generalități, acestea sunt doar puncte de reper atunci când ai în vedere un caz anume, un OM cu un anumit trecut, valori și idealuri poate diferite de ale tale și pe care trebuie să-l respecți ca atare. Ceea ce el trăiește depinde de foarte mulți factori pe care trebuie să ai răbdare să-i cunoști înainte de a putea oferi un răspuns.

❖ Mi-am diversificat aria de interese și preocupări. Să fie clar, tot pe psihopați am rămas setată (!), dar, având acces la o gamă largă de subiecte și documentându-mă pentru diferite proiecte, am identificat și alte arii care merită aprofundate. Poate că voi face o listă în viitorul apropiat.

Ce au în comun toate aceste idei este nivelul profund și modul subtil în care se manifestă. Facultatea nu a fost într-atât de traumatizantă încât să mă reconfigureze total, însă consider că ele ar putea constitui piatra de temelie pentru o etapă nouă din parcursul vieții mele.

Mi-a făcut plăcere să scriu un articol cu temă personală, ceea ce nu am mai făcut de mult Ca de fiecare dată, vă mulțumesc pentru lectură și vă aștept comentariile cu multă curiozitate!  

 

ASMR, trendul care-ți gâdilă simțurile

Vi s-a întâmplat vreodată să vă cuprindă o stare de relaxată profundă în timp ce ascultați o anumită secvență audio? Sau în timp ce vi se masa scalpul? Ori, poate, să detectați un fel de furnicături în degete în vreme ce atingeați un anumit material? Toate aceste senzații se reunesc sub termenul de ASMR, Autonomous Sensory Meridian Response (Raspunsul Senzorial Meridian Autonom).

Adesea descris ca fiind o furnicătură ce parcă pornește din creier, coboară pe ceafă și șira spinării, ajungând până la extremități, fenomenul ASMR a intrat recent în lumea științei, prima dezbatere pe acest subiect având loc în 2007.

Concret, ASMR-ul se manifestă pe două niveluri:
✦ fizic, prin furnicături, senzație de gâdilare, relaxare musculară resimțită ca niște valuri la nivelul gâtului și coloanei
psihic, prin senzație de calm, relaxare și chiar somnolență.

Clasificarea stimulilor ce provoacă ASMR se poate face în funcție de două mari criterii:
1. sursa stimulilor
externi: foșnetul unei perdele, șuieratul vântului etc.
înregistrați: clipuri realizate de către alții
interni: meditația

2. tipul stimulilor:
tactili: masajul, pieptănarea părului
✔ vizuali: observarea unei secvențe de mișcări, a unei picturi
✔ auditivi: voci, șoapte, sunete, onomatopee, manevrarea obiectelor

Ceea ce au cu toții în comun este faptul că reprezintă stimuli evaluați ca nefiind amenințători, ci din contră, prezența lor eliberând oxitocină (relaxare), serotonină (bucurie) și endorfine (euforie). Mai mult, una dintre teorii postulează faptul că acești neurotransmițători sunt comuni ASMR și stabilirii relațiilor interumane și că motivul pentru care un individ simte ASMR atunci când este mângâiat este pentru că recrează un moment din copilărie, când a primit acest tip de atenție din partea mamei. Totuși, acest lucru nu explică de ce ASMR se produce și în prezența unor stimuli străini, de pildă, vizionând un clip de-a lui Bob Ross.

Firește, unele persoane au o receptivitate mai mare la stimuli decât altele; diferențele acestea pot fi influențate de bagajul genetic, experiențele de viață, preferințele individuale, cultură și alte elemente.

Mai jos voi lăsa o listă de materiale ASMR pe care vă invit să le testați:
Lee Scott, The Village Opera, material audio
Pinar&Viola – Made You Come Here, material audio-video
ASMR Comforting Sounds For Anxiety & Bad Moments,material audio-video
Virtual Barber Shop, material audio
Ambient Mixer, un site pe care vă puteți crea propria combinație de stimuli audio

Ce spun cercetătorii?

Conform unui studiu  realizat la Universitatea din Sheffield, participanții cu sensibilitate ridicată au raportat un nivel mediu spre ridicat al calmului și stării de bine în urma vizionării unor videoclipuri ASMR, spre deosebire de grupul de control, pentru care această stimulare nu a avut nicio consecință. De asemenea, grupul experimental a avut un nivel mai scăzut al tristeții și anxietății, precum și o medie mai scăzută a bătăilor inimii pe minut.

Un alt studiu, realizat pe 290 de participanți cu un nivel ridicat al sensibilității ASMR, a indicat faptul că aceștia aveau un nivel mai ridicat al deschiderii către experiență și nevrotism și niveluri mai scăzute la extraversie, agreabilitate și conștiinciozitate decât grupul de control.

Experiența mea

Nu sunt o fană a clipurilor ASMR și a scenariilor de la baza lor, întrucât sunetele, foșnetele și șoaptele mă irită – probabil sufăr de misofonie. În schimb, resimt relaxare atunci când ascult voci baritonale, când ating anumite țesături ori atunci când îmi masez scalpul. Voi la ce reacționați?

Sper că v-a fost util articolul din această săptămână. Ca de obicei, vă aștept comentariile și sugestiile cu mare curiozitate!

3fe0e111282788ee6129d327ddc796bb

 

Bibliografie:

  • Fredborg, B., Clark, J., & Smith, S. D. (2017). An Examination of Personality Traits Associated with Autonomous Sensory Meridian Response (ASMR). Frontiers in psychology8, 247. doi:10.3389/fpsyg.2017.00247
  • Poerio, G.L., Blakey, E., Hostler, T. J., & Veltri, T. (2018). More than a feeling: Autonomous sensory meridian response (ASMR) is characterized by reliable changes in affect and physiology. PLOS ONE, 13 (6). DOI: 10.1371/journal.pone.0196645

Webografie:

Conexiuni pierdute: cauzele depresiei și anxietății

Am aflat întâmplător despre această carte dintr-un articol care a circulat pe internet, iar ideile sumarizate acolo mi-au trezit interesul față de materialul de bază. Mi-am făcut timp să-l parcurg și consider că e demn de dezbătut, înscă după o scurtă prezentare.

TITLU: Lost Connections: Uncovering the Real Causes of Depression – and the Unexpected Solutions (2018)

AUTOR: Johann Hari (n. 1979), jurnalist britanic, câștigător a numeroase premii pentru activitatea sa, colaborator a numeroase publicații de prestigiu

REZUMAT: cartea de față este împărțită în trei părți. Prima detaliază experiența personală a autorului cu privire la depresie și consumul de antidepresive, precum și studii ce evidențiază faptul că acestea din urmă au un aport redus în ameliorarea afecțiunii psihice. A doua parte explică nouă posibile cauze ale depresiei și anxietății din sfera socială, identificate pe baza a numeroase studii, precum lipsa de sens și a valorilor intrinseci în viața oamenilor, deconectarea de la un mediu natural, izolarea de ceilalți ș.a. Ultima parte aduce în discuții câteva posibile soluții prin care sursele anterior dezbătute pot fi evitate ori transformate în beneficiul individului.

PĂREREA MEA
Premisa lucrării mi se pare bună, fundamentată pe un principiu logic înainte de toate: dacă depresia și anxietatea au o pondere din ce în ce mai mare, înseamnă că se petrece  ceva la nivel global care le declanșează. Desigur, la baza celor două afecțiuni se află factori genetici și neurologici, însă mediul, prin caracteristicile sale, are potențialul de a activa acești factori sau nu. Cum încă nu putem modifica în laborator însușirile înnăscute, ne rămâne să înțelegem ce anume din evenimentele trăite a fost picătura care a umplut paharul și să încercăm să înlăturăm cauza pentru a scăpa de simptome.

Din punctul meu de vedere, Evenimentul X a declanșat un pattern dezadaptativ de reacții sună mai credibil decât Reacțiile dezadaptative sunt o consecință a nivelului scăzut de serotonină din creier. pentru că, în prima situație, individul în cauză poate identifica sursa suferinței sale și poate lucra cu ea, pe când în a doua individul este redus la caracteristicile sale biologice – teorie pe care s-a mizat în Statele Unite la finalul secolului trecut, când piața de medicamente a cunoscut o dezvoltare explozivă și, după cum susțin anumite mărturii și date, nefondată din punct de vedere al eficienței.

În vreme ce soluțiile exemplificate în carte sunt interesante și probabil ar îmbunătăți starea de bine și satisfacția cu viața a multora, aplicarea lor la nivel macro necesită disponibilitatea de a gândi și organiza sistemul într-o manieră cu totul diferită.
Pe lângă costurile ridicate, nu există garanția că acestea ar putea vindeca depresia într-o proporție mai mare decât antidepresivele ori terapia. Cu alte cuvinte, unii indivizi ar putea avea nevoie de un venit mediu garantat pentru a depăși impasul în care se află, alții ar putea avea nevoie să facă pace cu un eveniment traumatic din copilărie ori, pentru alții, soluția ar putea fi o cură de substanțe psihedelice – de aceea este responsabilitatea individului de a se autocunoaște și de a identifica metoda potrivită nevoilor sale.

Pentru cei oarecum familiarizați cu psihologia, Lost Connections nu aduce nicio revelație, cartea fiind mai degrabă explicarea factorului social din modelul bio-psiho-social al tulburărilor psihice într-o manieră accesibilă tuturor. Totuși, schimbarea perspectivei către exteriorul în relație cu interiorul  poate fi binevenită și poate confirma, infirma sau completa concepțiile personale cu privire la acest subiect.

Trebuie menționat că fiecare aspect din carte este susținut de argumente științifice și discuții cu specialiști din diverse arii, ceea ce compensează pentru abordarea simplistă pe alocuri a autorului – ceea ce e de înțeles, dat fiind faptul că domeniul său de specializare este altul. Dar chiar acest lucru, precum și experiențele personale inserate ici-colo imersează cititorul în lectură și ajută la înțelegerea materialului prin prisma celor care și-au descris trăirile.

Luând în consiederare aspectele de mai sus, recomand această carte celor care sunt în căutarea piesei lipsă pentru o mai bună înțelegere a celor din jur, precum și celor care doresc ori au nevoie de o nouă direcție.

Sper că ați considerat recenzia de azi utilă. Dacă aveți sugestii pentru data viitoare, scrieți-mi în comentarii!

Simțul umorului și rolul său în cotidian

În urmă cu mai bine de un an, încercam să mă decid asupra subiectului lucrării mele de licență și, firește, eram destul de tensionată fiindcă toată lumea părea să știe ce avea de făcut, mai puțin eu. La un moment dat, stăteam de vorbă cu niște colegi într-o pauză și   s-a lăsat cu glume și râsete, iar de aici mi-a venit ideea de a mă documenta despre umor. Iată câteva dintre cele mai interesante aspecte pe care le-am aflat:

Umorul este definit de către Park și colaboratorii săi (2004) ca fiind „plăcerea de a râde și de a tachina; a-i face pe ceilalți să zâmbească; a vedea partea bună a lucrurilor; a spune sau a face glume” (p. 603).

La nivel verbal, acesta se manifestă prin: ironie, satiră, sarcasm, subestimarea și supraestimarea, auto–deprecierea, tachinarea, răspunsul la întrebările retorice, replici spirituale și calambururile. La acestea se adaugă accidentele de natură lingvistică derivate din pronunții greșite, scrierile greșite, precum și inversările începuturilor cuvintelor.

Umorul involuntar apare atunci când veselia și râsul sunt declanșate de situații care nu erau în mod intenționat amuzante (de exemplu, situația clasică exploatată în producțiile cinematografice, în care un individ neatent calcă pe o coajă de banană și alunecă, iar căzătura lui, posibil dureroasă, stârnește amuzamentul privitorilor).

slidding-with-banana-skin_1133-254

Dar care sunt caracteristicile ce fac un stimul amuzant?

Majoritatea vocilor din domeniu sunt de părere că este vorba despre proprietatea unei idei, imagini sau unui text de a fi cumva ciudat, neașteptat, scos din tipare. Astfel, esența umorului pare a fi incongruența stimulilor, activarea simultană a două concepții contradictorii ale aceluiași obiect.
Pentru că lucrurile devin prea științifice, vi-l dau exemplu pe Mr. Bean.  În aparență, acesta nu ar putea stârni amuzamentul, fiind un exponent al societății britanice, având o figură serioasă și purtând permanent costum. În ciuda aspectului rigid, Mr. Bean se găsește în sau provoacă diverse situații comice, ajungând să fie unul din cele mai cunoscute personaje umoristice din istoria televiziunii.

 

Studiile au relevat faptul că:

✧ expunerea la stimuli amuzanți produce o creștere a stării pozitive
✧ emoțiile pozitive lărgesc spectrul individului, permițându-i să rezolve problemele într-un mod creativ și să reacționeze printr-o plajă mai largă de comportamente. De asemenea, acestea ajută la consolidarea resurselor intelectuale, fizice și sociale necesare pentru a face față provocărilor vieții
✧ emoțiile pozitive declanșate de umor ar putea juca un rol important în reglarea relațiilor interpersonale, mai precis în identificarea eventualilor parteneri, dezvoltarea și menținerea relațiilor semnificative din viața individului, operarea comună în îndeplinirea scopului și de a spori coeziunea grupului.
✧ tehnicile de scanare cerebrală au indicat o activare a rețelei de recompensă în sistemul limbic atunci când participanților la studiu li s-au arătat desene animate amuzante. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când râdem la ceva amunzant, experimentăm o stare de exaltare determinată de biochimia noastră.
✧ persoanele cu simțul umorului tind să fie și creative
✧ datorită naturii sale incerte, umorul permite schimbarea perspectivei individului asupra unui stimul aversiv și considerarea acestuia dintr-o perspectivă mai puțin amenințătoare. Astfel, situația devine mai puțin stresantă și mai ușor de gestionat.
     Un astfel de exemplu îl reprezintă studiul pe supraviețuitorii condițiilor extreme, precum lagărele de concentrare: glumele pe seama opresorilor sau a greutăților îndurate mențin coeziunea grupului, sensul respectului de sine și a speranței.

hawkeye-opening-my-mouth-without-screaming-quote

Stilurile de umor

      Teoria stilurilor de umor dezvoltată de Martin și colaboratorii săi (2003) se compune dintr-un model 2 × 2 .
Prima dimensiune poate fi conceptualizată ca direcția către care este îndreptat umorul: a) pentru a îmbunătăți relația cu sine (intrapersonal) sau b) pentru a îmbunătăți relația cu ceilalți (interpersonal).
A doua dimensiune a modelului se referă la valența umorului: a) umorul benign, benevolent, tolerant față de sine și de ceilalți și b) umorul malign, care poate induce lezarea stimei de sine.
Așadar, din intersecția celor două dimensiuni din modelul 2 × 2 au rezultat patru stiluri de umor:

a.PNG

1. Umorul afiliativ e un stil de umor tolerant față de sine și de ceilalți, ce îmbunătățește coeziunea grupului prin crearea unei atmosfere relaxată și plăcută. Indivizii ce manifestă acest stil au tendința de a face glume într-un colectiv, de a spune bancuri și de a se contrazice constructiv cu ceilalți membri ai grupului. Utilizarea acestui stil a fost cotată ca având gradul cel mai mare de dezirabilitate socială, el fiind etalonul după care se stabilește dacă o persoană are sau nu simțul umorului.

2. Umorul auto–ameliorativ este un stil utilizat pentru actualizarea sinelui într-un mod ce nu afectează pe cei din exterior, implicând o viziune satirică asupra vieții, tendința de a se amuza pe baza evenimentelor și capacitatea de a păstra o perspectivă umoristică în fața stresului și problemelor. Acest stil are un specific intrapsihic, fiind concentrat pe reglarea emoțiilor negative prin perspectiva umoristică asupra vieții.

3. Umorul agresiv  se manifestă prin denigrarea și ridicularizarea celuilalt, compulsia de a spune lucruri care i-ar putea afecta sau jigni (de exemplu, prin glumele rasiste sau sexiste). Raportat la modelul Big Five al factorilor de personalitate, acest tip de umor se asociază cu un nivel ridicat al nevrotismului și cu un nivel scăzut al agreabilității.

4. Umorul auto–distructiv are ca scop îmbunătățirea relației cu ceilalți în detrimentul imaginii de sine a individului. Se manifestă prin tendința de a-i amuza pe ceilalți prin punerea propriei persoane într-o lumină proastă pentru a le obține aprecierea sau prin a le permite celorlalți să-l ia în râs și a se amuza pe seama propriei persoane alături de grup.

Firește, aceasta este doar o mică parte din informațiile disponibile despre umor, un subiect cu numeroase aplicații în psihologia socială, în consiliere și terapie și în psihologia organizațională, fiind un element ce modelează relațiile interumane.
Sper că a fost un articol util și interesant și vă invit, ca întotdeauna, la discuții!

Bibliografie:

  • Cann, A., & Matson, C. (2014). Sense of humor and social desirability: Understanding how humor styles are perceived. Personality and Individual Differences 66, 176–180.
  • Humke, K., & Schaefer, C. (1996). Sense of humour and creativity. Perceptual and Motor Skills, 82, 544-546.
  • Martin, R. A., Puhlik-Doris, P., Larsen, G., Gray, J., & Weir, K. (2003). Individual differences in uses of humour and their relation to psychological well-being: Development of the Humour Styles Questionnaire. Journal of Research in Personality, 37, 48–75.
  • Martin, R. A. (2007). The Psychology of Humor: An Integrative Approach. Burlington: Elsevier Academic Press. https://doi.org/10.1037/h0075400
  • Ozyesil, Z. (2012). The Prediction Level of Self-Esteem on Humor Style and Positive-Negative Affect. Psychology, 3, 638-641. doi: 10.4236/psych.2012.38098.
  • Park, N., Peterson, C., & Seligman, M. E. P. (2004). Strengths of Character and Well – Being. Journal of Social and Clinical Psychology, 23(5), 603–619. https://doi.org/10.1521/jscp.23.5.603.50748

 

Psihologi fictivi pe care aș vrea să-i cunosc

Rolul modelelor în progresul profesional este crucial, mai ales pentru cineva care face primii pași timizi în domeniul de activitate ales. Sursele de inspirație pot varia, în funcție de interesele și aspirațiile fiecăruia dintre noi, așadar vă voi prezenta, în cele ce urmează, psihologi de pe micul ecran ce mi-au atras atenția și de ce.

 

  1. CHLOE SAINT-LAURENT din Profilage: psiholog criminolog, roșcată, cu un comportament bizar pe alocuri și mândră deținătoare a unui peștișor, Chloe nu se dă în lături de la nimic pentru a rezolva cele mai bizare cazuri din capitala franceză. Pe parcursul a șapte sezoane, protagonista învață sensul camaraderiei, rezolvă anumite conflicte din trecut și evoluează către o mai bună versiune a sa, toate acestea fără a renunța la geanta sa de un galben aprins, unul din elementele  ei distinctive.
    Motiv: M-am identificat cu ea de la prima vizionare, deoarece mi-a plăcut nonșalanța ei și modul în care s-a integrat, treptat, în echipa de investigații, nerenunțând, totuși, la micile ei ciudățenii. Dincolo de stângăciile ei în contexte sociale, Chloe este o specialistă desăvârșită, reușind să reconstituie adevărul pe baza celor mai mici detalii. Departe de a sta închisă în birou, aceasta preferă să iasă pe teren, să conducă interviuri și chiar se lasă răpită pentru a duce un caz la bun sfârșit. Chloe a jucat un rol în alegerea mea de a a studia psihologia și întruchipa, într-un timp, cariera mea ideală, cea de profiler.Profilage-TF1-Clap-de-fin-pour-l-inoubliable-Saint-Laurent
  2. CAL LIGHTMAN&GILLIAN FOSTER din Lie to me: cei doi sunt parteneri la o firmă ce oferă consultanță specializată în cazurile dificile, expertiza lor constând în analizarea limbajului trupului și a stării psihologice a indivizilor suspectați de comiterea infracțiunilor.
    Motiv: în afară de faptul că ar fi distractiv să devin ținta analizei și comentariilor acide ale lui Lightman, aș fi interesată să urmez parcursul profesional al lui Gillian. De altfel, climatul  de la sediul acestora mi se pare un loc bun în care mi-aș putea căli nervii și în care aș putea deprinde câteva abilități utile. Mi-ar plăcea să dețin determinarea lui Lightman și diplomația de care dă dovadă Gillian.Lie-to-Me-Bullet-Bump-Recorded-Jul-26-2010-KTTVDT21-32-32
  3. LASZLO KREIZLER din The Alienist.  Kreizler este psihologul bun la toate: clinician, criminolog și specialist în psihologia copiilor, conducând un institut axat pe consilierea și reabilitarea acestora.
    Motiv: consider că are un palmares complex, ținând cont de faptul că toate acestea se întâmplă în anii 1890, când psihologia era un domeniu relativ nou. Firește că totala lui dedicare față de cauza sa și analiza minuțioasă a cazurilor caz e impresionantă, însă omul din spatele profesionistului e cel care m-a intrigat, deoarece a reușit să-și transforme trecutul și defectele în instumente prin care îi poate înțelege și ajuta pe ceilalți. Dacă aș putea, aș împrumuta acest aspect, anume capacitatea de a „mă trata” pe mine înainte de a încerca să-i ajut pe ceilalți. (Dacă doriți să aflați mai multe despre serial și cărțile de la baza lui, puteți citi recenzia pe care am postat-o aici.)Our-weaknesses-sometimes-serve-us-better-than-our-strengths.jpg
  4. PAUL WESTON din In Treatment: activitatea sa ilustrează pregătirea, eforturile și  abilitatea necesare pentru a fi terapeutul capabil să formezi o relație profesională cu cele mai dificile firi
    Motiv: sunt abia la începutul serialului, însă m-a impresionat flexibilitatea de care a dat dovadă în ședințele pe care le-am observat, lucrând cu adolescenți impulsivi, membri ai forțelor aeriene și oameni care nu se mai regăsesc în propriile vieți. Paul reprezintă prototipul terapeutului și încerc să mă folosesc de experiențele ilustrate în serial pentru a-mi decide propriul traseu profesional. tumblr_inline_pg065mq58W1t1qj47_500
  5. WILL GRAHAM&ALANA BLOOM din Hannibal: dintr-un serial plin de psihologi cu porniri criminale, îi aleg pe cei mai infensivi (?). Cei doi sunt cooptați de FBI pentru prinderea Ucigașului din Chesapeake, de unde lucrurile o iau la vale și, firește, aceștia sunt nevoiți să-ți păteze propriile mâini cu sânge pentru a rămâne în viață.
    Motiv: datorită empatiei sale ieșită din comun, Will este capabil să reconstituie evenimentele care au dus la crimă, să pună cap la cap probe aparent irelevante și să intre în pielea infractorilor până când ajunge să se confunde cu ei. Sunt mai mult decât curioasă în legătură cu mecanismele acestui transfer și de aceea aș vrea să învăț de la maestru (și poate m-ar ajuta și în privința fricii mele față de câini!). Cât despre Alana, ea este simbolul renașterii din cadrul serialului, viața ei luând o turnură șocantă în urma unui accident îngrozitor; mi-ar plăcea să discut cu noua-Alana și, poate, să o conving să mă angajez la instituția pe care o conducehanibal-3-09-alana-and-will
  6. SIDNEY FRIEDMAN din M*A*S*H: aici trișez puțin, întrucât Sidney este psihiatru militar, trimis pe front în cadrul Războiulul din Coreea, unde se preocupă atât de problemele de ordin psihic ale soldaților, cât și ale personalului medical. Dincolo de pregătirea medicală, are un simț sec al umorului și este un bun jucător de poker.
    Motiv: ceea ce mă face să-l simpatizez este modul în care se raportează la traumele suferite de pacienții săi: capacitatea de a-i asculta activ, atitudinea suportivă, calmul desăvârșit, umorul (acolo unde este cazul) și faptul că e capabil să ofere soluții alternative la diversele probleme. De curând am văzut un episod în care acesta a sugerat un uriaș foc de tabără pentru a ridica moralul americanilor, ori în care s-a lăsat antrenat într-un joc imaginar de handbal, demonstrând că psihicul uman are nevoie de astfel de descărcări aparent fără noimă și că aceste procedee sunt strategii de ajustare la stres, atitudini pe care le aprob în totalitate.allan-arbus-today-main.jpg

 

Aceștia sunt specialiștii de pe micul ecran care m-au impresionat; firește, lista rămâne descisă și mi-ar plăcea să o îmbunătățesc, așadar vă aștept sugestiile și reacțiile!